„Domnul Unirii”

(1820-1873)

„A sosit acum timpul pentru tot românul de a se apropia de altarul Patriei cu mintea liberă de orice gând îndoielnic şi cu inima curată de orice patimă dezbinătoare; căci neîncrederile, defăimările, urile şi împerecherile sunt unelte fatale care aduc pierirea neamurilor”. Aceste cuvinte, de o stringentă actualitate, au fost adresate „românilor din Ţara Românească”, la 12 octombrie 1859, de cel care avea să fie cârmaciul „corăbiei neamului” vreme de şapte ani rodnici în împliniri şi reforme: Alexandru Ioan Cuza.

Un itinerar educaţional complex: din lunca Prutului, în amfiteatrele Sorbonei

Născut la 20 martie 1820, în Bârlad, într-o familie „nu foarte numeroasă, însă unită în crezurile politice”, Alexandru era fiul postelnicului Ioan Cuza şi al Sultanei Cozadini, „femeie deosebit de instruită, cu o educaţie aleasă”. Cuza şi-a petrecut copilăria pe moşia Bărboşi, situată în lunca Prutului, în apropiere de dealurile Fălciului, luând de timpuriu contact cu lumea rurală, cu complexele sale probleme. Tot aici a deprins şi primele taine ale învăţăturii, mai întâi în familie, apoi de la cei doi preoţi din comună. Ulterior, a fost trimis la un pension ieşean şi apoi a continuat studiile la Paris, Pavia şi Bolonia.

După ce obţinuse în 1835 diploma de bacalaureat la Sorbona, unde susţinuse examenele de litere, a încercat să urmeze cursurile Facultăţii de Medicină, dar sala de disecţii l-a făcut să renunţe la această meserie. Urmează cursuri de drept şi de filozofie, atât la Paris, cât şi la Academia Mihăileană din Iaşi, fără a obţine vreo diplomă. La 19 ani, alege cariera militară şi devine cadet, dar în curând se dedică administraţiei publice, ocupând funcţia de director în cadrul Ministerului din Lăuntru.

alexandruioancuza-devalentintanase

Un tânăr vizionar în slujba Patriei

Împărtăşind idealurile democratice şi înţelegând necesitatea regenerării societăţii româneşti prin modernizare, A.I. Cuza s-a alăturat pleiadei de tineri paşoptişti, situându-se printre fruntaşii mişcării revoluţionare. Înfrângerea revoluţiei a dus la arestarea sa şi la refugiul la Viena. Intrarea Moldovei sub regimul Convenţiei de la Balta Liman creează condiţii favorabile pentru revenirea sa în ţară în iulie 1849 şi reintegrarea în aparatul administrativ al principatului. În timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica, ocupă funcţiile de preşedinte de tribunal, apoi pe cea de pârcălab de Galaţi.

Destituit din funcţie de caimacamul Teodor Balş pentru activitatea sa unionistă, Cuza este ulterior reevaluat, încercându-se atragerea sa de către noul caimacam Nicolae Vogoride, care îl reintegrează în funcţie şi îl avansează maior şi apoi colonel. La 27 februarie 1857 Vogoride îl numeşte pârcălab al ţinutului Covurluiului, poziţie din care a rezolvat multe din problemele ţinutului şi ale oraşului Galaţi, devenind extrem de popular.

Triumful „partidei naţionale”: Cuza – domnul Unirii

Alăturându-se partidei naţionale din Moldova, Cuza depune eforturi considerabile pentru cauza unirii celor două Principate şi alegerile pentru Adunarea electivă de la finele lunii decembrie 1858 îi deschid calea spre tronul Moldovei, fiind ales domn în 5 ianuarie 1859. Cu prilejul depunerii jurământului, Mihail Kogălniceanu i-a adresat cuvinte profetice:

„Alegându-te pe tine domn în ţara noastră, am voit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou […]. Fii dar omul epocii! Fă ca legea să înlocuiască arbitrariul! Fă ca legea să fie tare. Iar tu, Măria Ta, ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”.

În scurtă vreme, la 24 ianuarie, sub puternica presiune a cetăţenilor, Adunarea electivă munteană a proclamat în unanimitate ca domn tot pe Alexandru Ioan Cuza, producând o euforie generală în rândul deputaţilor şi, mai apoi, în întreaga ţară. Unirea era realizată, dar greul abia venea!

Şapte ani de domnie rodnică, precum biblicele şapte spice frumoase

Se deschidea astfel o domnie deloc uşoară, primele eforturi fiind îndreptate spre recunoaşterea internaţională a unirii, în primul rând de către Imperiul Otoman, dar şi de către Marile Puteri. Vizita efectuată de Cuza la Constantinopol în 1860 a adus această mult dorită recunoaştere, poporul căpătând încredinţarea că unirea este acum definitivă.

Cea de-a doua sarcină strategică a domniei lui Cuza era reprezentată de realizarea urgentă a reformelor necesare pentru consolidarea unităţii politice, economice, militare şi sociale a ţării. Cu sprijinul esenţial al lui Mihail Kogălniceanu şi al altor fruntaşi politici, Cuza a realizat, cu tact şi îndrăzneală, într-un ritm uluitor, o serie de reforme fundamentale, înzestrând tânărul stat cu legi şi instituţii moderne, concepute în spiritul european al vremii: codul civil, codul penal, legea instrucţiunii publice, legea electorală, reforma agrară, secularizarea averilor mânăstirești, introducerea sistemului metric, organizarea comunală. Un efort titanic, concentrat în doar şapte ani, care l-a proiectat pe Cuza în memoria colectivă a românilor nu doar ca pe cel ce a înfăptuit unirea, ci şi ca pe cel care a împroprietărit ţăranii şi a luptat împotriva hoţiei şi corupţiei!

Totuşi, după cum remarca A.D. Xenopol, „era uşor de decretat pe hârtie transformarea unui popor; de a înlocui, în articole, privilegiile cu egalitatea, fărădelegile cu libertatea, neştiinţa cu lumina, barbaria cu civilizaţia; dar era greu, cumplit de greu, de a face să pătrundă aceste principii în viaţa reală, şi să prefacă însuşi formele ei, învechite şi ruginite, în forme noi, frumoase şi strălucitoare”.

Îndrăzneala reformelor iniţiate a afectat destule şi mari interese, individuale şi de grup. Ca urmare, constituirea „monstruoasei coaliţii” dintre liberali şi conservatori, în vara anului 1863, nu trebuie să mire. Se declanşa astfel campania de înlăturare de la putere a lui Cuza, emisari erau trimişi pretutindeni pentru a influenţa opinia publică internaţională şi cancelariile străine în acest sens. Lozinca „aducerii unui prinţ străin” este fluturată tot mai asiduu şi, în cele din urmă, la 11 februarie 1866, un grup de conspiratori pătrund în Palatul Domnesc şi-l obligă pe Cuza să abdice.

Anii exilului şi trecerea la cele veşnice
După şapte ani rodnici în împliniri, au urmat şapte ani grei, ai exilului. La 15 mai 1873, la Heidelberg, se stingea din viaţă cel care a reuşit, în vremuri potrivnice, „o înălţare a întregului popor la nivelul unei mari idei”, după expresia lui Xenopol. Personalitatea lui A.I. Cuza, „domnul Unirii”, impune respectul şi recunoştinţa tuturor românilor pentru marile sale fapte, ale căror rezultate s-au răsfrânt peste timp, schimbând pentru totdeauna înfăţişarea ţării noastre, contribuind la creşterea conştiinţei naţionale şi la crearea premiselor favorabile pentru obţinerea independenţei de stat şi a Marii Uniri din 1918. De aceea, orice om nepărtinitor va fi de acord cu spusele lui Mihail Kogălniceanu: „Şi cât va avea ţara asta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I”.
Bibliografie selectivă:
Xenopol, A.D., Domnia lui Cuza-Vodă, vol. 1-2, Tipografia „Dacia” P. Iliescu & D. Grossu, Iaşi, 1903;
Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985;
Vasile Adăscăliţei, Cuza-Vodă în tradiţia populară. Antologie de literatură folclorică, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970;
Cuza Vodă – România, volum alcătuit şi editat de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2009;
Oltea Răşcanu Gramaticu (coord.), Alexandru Ioan Cuza şi România modernă, Editura PIM, Iaşi, 2020.