Galerie

Slujitor de cinste al limbii române

(1888-1917)

„Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde

Într-un neam, ce fără veste

S-a trezit din somn de moarte

Ca viteazul din poveste”.

Nu există, probabil, român care să nu fi citit sau să nu fi auzit, plin de emoţie, aceste minunate versuri dedicate limbii române! Din nefericire, autorul lor este, adesea, mult prea puţin cunoscut, mai ales în rândul tinerilor generaţii de români.

Un copil născut pentru a-L sluji pe Domnul şi neamul său

Alexei Mateevici s-a născut la 16 martie 1888 în satul Căinari, pe râuleţul Botna, în apropiere de Căuşeni, fiind fiul preotului Mihail Mateevici şi al Nadejdei, ea însăşi fiică de protopop. După numai cinci ani, părinţii se mută în satul Zaim, unde micul Alexei urmează cursurile primare şi ia contact cu poveştile şi baladele locului, fiind fermecat pentru totdeauna de frumuseţea şi expresivitatea limbii şi istoriei strămoşeşti.

În 1897 a fost înscris la „Seminarul inferior” („şcoala duhovnicească”) din Chişinău, pe care l-a absolvit în 1902, distingându-se ca un elev eminent la toate materiile, cu excepţia matematicii. A urmat apoi cursurile „Seminarului superior”, fiind unul dintre elevii iubiţi şi apreciaţi, deopotrivă, de colegi şi de profesori. În pofida campaniilor de rusificare a provinciei, viaţa reală în seminarul din Chişinău, dincolo de aspectele oficiale, era una pur românească, majoritatea elevilor fiind fii de preoţi moldoveni, astfel că nu e de mirare că sentimentul naţional a înflorit în sufletul adolescentului Alexei Mateevici. Potrivit relatărilor celor care i-au fost colegi, acesta nu se limita la a citi cărţi bisericeşti în limba română, ci reuşea să-şi procure şi alte cărţi româneşti, în special de la Iaşi.

Un adolescent cu puternice sentimente naţionale

În anul 1906, când a apărut ziarul „Basarabia”, deşi era doar un elev în clasa a VI-a de seminar, i-a scris lui Ion Pelivan, cerându-i să-l accepte drept colaborator la noua gazetă. Şi din această scrisoare răzbate dragostea sa faţă de limba română, căci nu ezită să solicite cărţi româneşti: „Mă rog să-mi trimiteţi niscaiva cărţi româneşti, căci acum sunt lipsit de plăcerea citirii în româneşte. Toate care le am sunt citite de vreo câteva ori”. De asemenea, tânărul de numai 18 ani era frământat de starea românilor din Basarabia: „…parcă te iau fiorii când începi povestea suferinţelor poporului nostru moldovean şi a acelor înjosiri ce i-a fost scris să îndure. Însă poporul deja se deşteaptă; soarele renaşterii a-nceput să arunce şi asupra românimii basarabene razele sale strălucitoare şi înviorătoare”.

Dragostea de neamul său românesc se manifesta inclusiv în preocuparea sa de a-şi schimba… numele! De altfel, primele sale scrieri le-a semnat „A. Mateescu”, iar aceasta nu era doar o simplă toană de scriitor, căci, potrivit lui Nichifor Crainic, „terminaţia numelui său îi făcea rău şi-mi spunea cu o bucurie naivă hotărârea lui de a şi-l schimba în acela de Mateescu”. Poate şi din acest motiv, dar şi pentru că vorbea mereu despre România, colegii seminarişti îl numeau „separatist”, partizan al ideii desprinderii Basarabiei de Imperiul Rus. De altfel, în anul 1908, împreună cu alţi tineri basarabeni, a înfiinţat cercul „Deşteptarea”, din care făceau parte Daniel Ciugureanu, Simion Murafa, Ştefan Ciobanu, Ştefan Berechet şi Dimitrie Bogos, care îşi propunea deşteptarea conştiinţei naţionale şi unirea cu România.

În 1910, clasându-se cel dintâi la examenul de absolvire al seminarului, a fost trimis ca bursier la Academia Teologică din Kiev, unde şi-a îmbogăţit cultura (după expresia unui coleg, „s-a pus pe citit, ca beţivul pe băut”) şi şi-a întărit conştiinţa naţională. Din această perioadă, activitatea sa devine una intensă, scriind studii, articole, poezii. A colaborat la revistele „Luminătorul”, „Viaţa Basarabiei”, „Cuvânt moldovenesc”, atât cu versuri proprii, cât şi cu traduceri în limba română din operele lui Al. K. Tolstoi, Mihail Lermontov, A.S. Puşkin.

În 1914 a absolvit Academia Teologică cu teza de licenţă „Concepţia religioasă şi filosofică la Fechneener”, se căsătoreşte cu Teodora Borisovna Novitschi şi se întoarce la Chişinău, unde este numit profesor de limba greacă la seminar. S-a integrat rapid în mediul cultural din jurul „Cuvântului Moldovenesc”, militând pentru renaşterea identităţii naţionale şi-şi continuă preocupările literare.

Un preot în tranşeele Primului Război Mondial şi pe frontul renaşterii naţionale

Declanşarea Primului Război Mondial atrage trimiterea lui Alexei Mateevici pe frontul din Galiţia, ca preot al Batalionului 40 Infanterie. După intrarea României în război, Mateevici solicită să fie trimis pe frontul românesc şi obţine mutarea sa la Brigada 71 Artilerie, amplasată în sectorul Tecuci-Mărăşeşti. În această perioadă sentimentele sale naţionale s-au consolidat şi mai mult, pe de o parte pentru că unităţile militare în care a slujit erau alcătuite preponderent din soldaţi basarabeni, pe de altă parte, pentru că a putut cunoaşte direct România, ţara-mamă în care se simţea ca acasă. De altfel, într-o scrisoare din 25 decembrie 1916, consemna: „În România mă simt bine şi sănătos, românii se miră mult că cunosc aşa de bine limba. De aceea prin oraş mă primesc foarte bine. Până ieri am fost oaspetele unui mare proprietar român dintr-un oraş şi am fost bine primit”.

Citeşte cu nesaţ literatura română şi bate librăriile şi anticariatele în căutare de cărţi potrivite pentru cei de acasă, cărţi care să contribuie la dezvoltarea conştiinţei naţionale româneşti: „Spune-i [lui Halippa] că-i voi aduce cărticele româneşti nouă”, îi scria soţiei la 20 aprilie 1917, neuitând să-i amintească să poarte de grijă ca fetiţa lor să aibă cu cine vorbi româneşte, indicându-i să angajeze o servitoare româncă.

În scurtele permisii, s-a alăturat mişcării naţionale a intelectualilor români din Basarabia, militând pentru pregătirea unirii cu România. A participat la congresul studenţilor basarabeni de la Chişinău, din 20 mai 1917, precum şi la congresul învăţătorilor din 25-28 mai, unde a pledat pentru folosirea numelui de „român”: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Muntenia îşi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi!”. Cât despre limbă şi cultură, el spunea răspicat: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba… Noi trebuie să ajungem numaidecât la limba românească”.

„Limba noastră” – „cea mai frumoasă odă ”

La 17 iulie 1917 Alexei Mateevici a scris poezia „Limba noastră”, poate „cea mai frumoasă odă închinată limbii române”, „o nouă definiţie poetică a limbii române”, după remarca lui George Călinescu, un omagiu impresionant, venit din preaplinul unei dragoste de neam cum rar se află. La scurt timp după publicare, Ovid Densuşianu scria: „o poezie care de acum înainte nu va trebui să lipsească din antologii ne-a adus-o revista «Şcoala Moldovenească», din Chişinău, nr. 2-4; ea a fost compusă de preotul A. Mateevici, cu prilejul deschiderii cursurilor de învăţători, şi e cea mai frumoasă poezie ce a fost închinată limbii noastre”.

În această perioadă de plină efervescenţă creatoare, Alexei Mateevici părea în cea mai bună formă. Nichifor Crainic îl descria astfel. „Pe părintele Alexe Mateevici l-am cunoscut la Iaşi, în vara lui 1917. Parcă-l văd şi acuma: voinic bărbat, spătos şi rumen, în antereu cenuşiu rusesc, fără plete încâlcite ca la Sântagora, cu barba apostolică redusă la un cioc blond, vorbea răspicat o moldovenească peste care apăsa fără voia lui asprimea unui accent muscălesc, dar avea în cuvinte şi în zâmbete o blândeţe comunicativă, care te-mprietenea fără zăbavă”. Nimic nu prevestea tragica şi prematura sa dispariţie: pe 24 august 1917, Alexei Mateevici, în vârstă de doar 29 de ani, se stingea în Spitalul nr. 1 din Chişinău, răpus de tifosul exantematic ce bântuia cu furie tranşeele şi oraşele Moldovei.

Peste numai câteva luni, pe 27 martie 1918, visul lui Mateevici avea să se împlinească. Basarabia se unea cu patria-mamă! După 78 de ani de la moartea poetului, pe 17 august 1995, versurile sale din poezia „Limba noastră” au devenit imnul de stat al Republicii Moldova, dar mult-dorita unire a românilor din stânga şi din dreapta Prutului se lasă încă aşteptată.

Bibliografie selectivă:

Vasile Ţepordei, Alexie Mateevici, Chişinău, Tiparul Moldovenesc, 1937;

Petre V. Haneş, Scriitorii basarabeni. 1850-1940, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1942;

Alexie Mateevici: genealogie, iconografie, evocări, ediţie întocmită şi îngrijită, studiu introductiv şi bibliografie: Vlad Chiriac, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2003;

Vasile Malaneţchi, Limba vechilor cazanii: povestea carnetului de la Mărăşeşti al poetului Alexei Mateevici, Chişinău, Editura Atelier, 2017.