„podoaba şi mândria inginerilor români”

(1854-1925)

Născut în 19 aprilie 1854 în comuna Şerbăneşti, jud. Galaţi, într-o familie cu rădăcini în Alsacia, Anghel Saligny şi-a început instrucţia şcolară mai întâi în cadrul familiei, tatăl său, Alfred Saligny, fiind pedagog, venit în Moldova ca profesor al copiilor lui Ion Ghica. A continuat apoi la pensionul înfiinţat de tatăl său la Focşani, şi a făcut studii liceale la Potsdam, unde tatăl său decisese să se mute.

De la astronomia berlineză, la ingineria românească

Iniţial, este atras de astronomie, drept pentru care se înscrie la cursurile de profil organizate de Universitatea din Berlin, unde audiază cursurile prof. Hermann von Heimholz, pentru ca mai apoi să opteze pentru o pregătire mult mai practică, înscriindu-se la renumita Şcoală Tehnică Superioară din Charlottenburg (1870-1874). Imediat după absolvire, efectuează un stagiu practic la construcţia căii ferate Cottbus – Frankfurt-am-Oder.

Odată încheiată pregătirea profesională şi fiind căsătorit în septembrie 1876 cu Tereza Kohna, tânărul inginer ia decizia de a reveni în ţară şi se angajează la Bucureşti la Serviciul de Poduri şi Şosele, fiind repartizat pe şantierul căii ferate Ploieşti – Predeal, concesionat firmei engleze „Crawley”, lucrând sub conducerea lui Gh. Duca. Bine pregătit teoretic şi practic, Saligny urcă rapid în ierarhie, astfel că în 1881 este deja director adjunct al serviciului şi i se încredinţează executarea liniilor ferate Adjud – Tg. Ocna şi Bârlad – Vaslui.

Anghel_Saligny_-_Foto01

Primele succese profesionale

Doi ani mai târziu, în 10 mai 1883, la scurt timp după ce a fost creat Ministerul Lucrărilor Publice, Anghel Saligny este înaintat la gradul de inginer-şef şi, odată cu înfiinţarea primului Serviciu de Poduri de fier şi Căi ferate, primeşte conducerea acestui departament. În această calitate, a construit numeroase poduri metalice, printre care se evidenţiază podul peste Siret de la Cosmeşti, o lucrare complexă, fiind un pod dublu, de şosea şi cale ferată, cu o lungime de 430 m. În perioada octombrie 1884 – ianuarie 1901 Saligny a fost şeful Serviciului Docuri, perioadă în care a lucrat la construcţia docurilor şi antrepozitelor din porturile Galaţi şi Brăila, unde a folosit soluţii originale atât în fundarea cheiurilor şi bazinelor, cât şi pentru construcţia silozurilor de cereale, unde a folosit, în premieră mondială, prefabricate din beton armat. Silozurile aveau o capacitate de peste 25000 tone cereale, având la bază 30 m x 120 m şi 18 m înălţime.

În 1887 a executat tunelul de fontă de la Moştiştea, s-a ocupat de linia ferată Filiaşi – Tg. Jiu, unde a proiectat şi construit primele poduri metalice cu console fără culee, şi lucrează la viaductele de pe liniile Crasna – Huşi şi Leorda – Dorohoi.

Podul „Carol I” – o capodoperă a artei inginereşti

La 18 noiembrie 1887, Anghel Saligny, de acum cu o reputaţie profesională unanim recunoscută, este desemnat pentru conducerea colectivului însărcinat cu realizarea studiilor şi lucrărilor pentru linia ferată Feteşti – Cernavodă. Principala sa operă în cadrul marelui complex feroviar de aici a constituit-o podul peste Dunăre, cel mai mare din Europa la acea vreme şi al treilea din lume. Proiectul aducea două mari inovaţii: sistemul nou de grinzi cu console pentru suprastructura podului şi un material nou de construcţii pentru tabliere: oţelul moale.

Forma finală a proiectului a fost definitivată la 1 decembrie 1889, pe 3 ianuarie 1890 a avut loc licitația, iar pe 9 octombrie acelaşi an, în prezenţa regelui Carol I, se punea piatra de temelie a lucrărilor. În acelaşi an, la propunerea lui Saligny, s-a înfiinţat Serviciul Navigaţiei Fluviale Române. Lucrările la podul peste Dunăre au fost finalizate în timp record, astfel că la 14/26 septembrie 1895 regele Carol I inaugura podul, iar pe 7 octombrie 1895 Saligny este numit director general al Căilor Ferate Române, iniţiind o lege de reorganizare a căilor ferate şi creând legături directe Berlin – Bucureşti (prin Burdujeni) şi Berlin – Constanţa. În 1899 a fost numit director al lucrărilor portului Constanţa, unde realizează silozurile de cereale şi staţia de petrol, introducând pentru prima dată în ţara noastră, în construcţiile portuare, piloţii şi radierele din beton armat.

Pionier al îmbunătăţirilor funciare în România

După 35 de ani de activitate în corpul tehnic al Ministerului Lucrărilor Publice, Anghel Saligny a părăsit acest minister, fiind numit la 21 decembrie 1910 director general al primului Serviciu de îmbunătăţiri funciare din România, având ca misiune îndiguirea luncii Dunării pentru punerea în valoare a întinselor terenuri din zona inundabilă.

Războaiele balcanice şi Primul Război Mondial nu au permis transpunerea în practică a studiilor şi proiectelor realizate în această perioadă de Saligny, el părăsind funcţia deţinută la 1 aprilie 1917, după 42 de ani de activitate. Pe lângă activitatea sa în teren, Anghel Saligny a fost în perioada 1884-1914 şef al Catedrei de Poduri de la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, iar din toamna anului 1918 până în februarie 1919, ministru al Lucrărilor Publice. De asemenea, între anii 1913-1925 a fost cenzor la Banca Naţională a României.

Intrarea în Academia Română şi în istoria ingineriei româneşti
Nu în ultimul rând, merită amintit că în 7 aprilie 1897 a devenit membru titular al Academiei Române. Potrivit unei relatări a lui Petru Poni, „înainte de votare, unii şi alţii căutau să-i micşoreze meritele. Spuneţi ce-a scris Saligny şi pe urmă să-l votăm. Se părea că obiecţiunea era temeinică. Au făcut membrii Academiei Române înainte de votare o plimbare pe Dunăre. Aproape de Cerna-Vodă eram toţi pe punte. Deodată începe să se zărească o dantelă uriaşă înălţată de-a curmezişul Dunării. Era podul Carol I. Iată ce-a scris Saligny, le-am spus atunci. Saligny a scris în oţel şi beton armat. La întoarcere alegerea lui Anghel Saligny a fost votată în unanimitate”.

Trecerea în eternitate a genialului inginer a avut loc în 17 iunie 1925, în timpul sărbătoririi zilei de naştere a iubitei sale soţii. În mormântarea sa a avut loc pe 19 iunie 1925, în cimitirul Sf. Vineri, cu funeralii naţionale la care au asista primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, primul ministru Ion I.C. Brătianu, miniştri, numeroase personalităţi din lumea ştiinţifică şi culturală. Valorile fundamentale pe care şi-a clădit întreaga viaţă Anghel Saligny au fost Munca, Datoria şi Familia, iar gloria eternă care îi înconjoară numele este răsplata neabaterii de la ele.

Bibliografie selectivă:
Ion Ionescu, Activitatea d-lui inginer inspector general Anghel Saligny în construcţia podurilor, Bucureşti, Tipografia „Cooperativa”, 1916;
Ion Ionescu, Anghel Saligny. Note biographique, Bucureşti, 1925;
Nicolae Vasilescu Karpen, Vieaţa şi opera lui Anghel Saligny, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1946;
Constantin Lămureanu, Europenismul românesc la sfârşit de scol XIX: Anghel Saligny: 150 de ani de la naştere, Bucureşti Editura Contrast, 2004;
Liviu Buhociu, Cătălin-Adrian Buhociu, In Memoriam: Anghel Saligny (2/14 mai 1854 – 17 iunie 1925), disponibil on line la https://old.anif.ro/cnrid/20100622-Memoriu%20Anghel%20Saligny.pdf
Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. 1866-2003, Bucureşti, Editura Enciclopedică – Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003