(1882-1913)

„De-acum plutim şi noi! La multele cuceriri tehnice ale popoarelor înaintate, am adăugat şi noi, Românii, o contribuţie însemnată. Văzduhul e brăzdat acum, în largurile lui, şi de un aparat minunat, conceput în mintea binecuvântată a unui tânăr, coborâtor direct din pătura de jos a neamului nostru. Aurel Vlaicu, iscusitul inginer căruia i-a fost rezervată chemarea de a ne face această deosebită distincţiune este un fiu al ţăranului român de baştină. Iar acest fapt măreşte valoarea succesului şi adâncimea satisfacţiei”.

Cu aceste cuvinte calde începea editorialul din 1 octombrie 1910 al revistei „Luceafărul”, din Sibiu, şi ele reprezentau expresia unei profunde bucurii, împărtăşită de toţi românii, indiferent de graniţele vremelnice care îi despărţeau. Într-adevăr, prin zborul realizat pe 17 iunie 1910 pe Câmpul Cotrocenilor, la bordul avionului proiectat şi construit de el însuşi, inginerul Aurel Vlaicu dovedise fără putinţă de tăgadă că românii nu sunt un „popor inferior”, cum susţinea cu îndărătnicie o anumită propagandă.

Fiu al primarului Dumitru Vlaicu, ţăran din Binţinţii Mureşului, lângă Orăştie, şi al Anei, Aurel Vlaicu s-a născut la 19 noiembrie 1882. A absolvit clasele primare în şcoala din Binţinţi, apoi gimnaziul la Liceul Calvin din Orăştie şi a susţinut bacalaureatul, în anul 1902, la Liceul German din Sibiu.

Rezultatele şcolare de excepţie dovedeau o inteligenţă şi o inventivitate peste medie, astfel că tatăl său se decide ca, prin eforturi materiale considerabile, să sprijine educaţia superioară a fiului său, astfel încât acesta să obţină diploma de inginer. Ca urmare, Aurel Vlaicu a plecat să studieze la Universitatea din Budapesta şi apoi la prestigioasa „Ludwig-Maximilians Universitat” din München (fondată în 1472), obţinând diploma de inginer în anul 1907.

Este angajat imediat ca inginer stagiar la uzina de automobile „Opel”, din Rüsselsheim, însă firea sa curioasă, întreprinzătoare, nu îi permite să accepte destinul rutinier al unui simplu angajat. Visurile şi chemările sale îl împingeau spre un alt destin. În toamna anului 1908 revine în ţară şi începe să lucreze pentru a transforma în realitate un proiect care-i ocupa mintea de multă vreme: construirea unui aparat de zbor.

Revenit în satul natal, deşi lipsit de fondurile necesare, dar ajutat de Ion, fratele său, tânărul inginer a trecut la treabă, construind din lemn de brad, hârtie, mătase, diverse piese metalice reciclate un mic aparat de zbor. Cu acesta realizează primele zboruri, spre uimirea consătenilor, dar şi a autorităţilor locale.

aurel vlaicu

„Să aibă şi ei, săracii, un aeroplan!”

Spre disperarea tatălui său, care, cu firea sa practică, de ţăran gospodar, nu-i înţelegea aspiraţiile, Aurel Vlaicu refuză propunerea autorităţilor maghiare de a merge la Budapesta şi a lucra pentru proiectele de dotare a armatei austro-ungare cu aeroplane. Era convins că produsul minţii sale trebuie să slujească doar cauzei naţionale a tuturor românilor şi decide să treacă munţii în România, pentru a-şi îndeplini proiectele.

În toamna anului 1909, Aurel Vlaicu, împreună cu prietenul său, Octavian Goga, participă la aniversarea centenarului mitropolitului Andrei Şaguna organizată la Sibiu. La o cină organizată la hotelul „Împăratul Romanilor”, tânărul inginer este prezentat lui Constantin Mille şi lui Ion Rusu Abrudeanu, care îi promit tot sprijinul pe care influentul ziar „Adevărul” îl poate oferi pentru materializarea proiectelor sale.

În scurt timp, Vlaicu s-a mutat l-a Bucureşti şi a prezentat autorităţilor planurile sale pentru construirea unui avion, cu sprijinul Arsenalului Armatei. Deşi a fost întâmpinat cu scepticism, iar condiţiile materiale oferite lăsau mult de dorit, proiectul a demarat cu repeziciune şi avionul proiectat – „Vlaicu I” – a reuşit să zboare în ziua de 17 iunie 1910, fără modificări, lucru unic pentru anii de început ai aviaţiei mondiale. Reuşita lui Vlaicu era una excepţională: primul avion românesc, proiectat, construit şi pilotat de un român, îşi dovedise capacităţile, iar ţara noastră păşea cu mândrie în rândul puţinelor ţări care înregistraseră o astfel de performanţă!

Succesul înregistrat a reprezentat un puternic stimulent şi tânărul inginer concepe noi proiecte îndrăzneţe. În anul 1911 Aurel Vlaicu construieşte un nou aparat de zbor – „Vlaicu II”, mai perfecţionat, cu care participă în perioada 23-30 iunie 1912 la mitingul aerian de la Apern, Austria, unde au concurat 40 de piloţi din şapte ţări, printre care şi celebrul pilot francez Roland Garros. În ciuda concurenţei puternice, Aurel Vlaicu câştigă cu aeroplanul proiectat, construit şi pilotat de el un premiu I şi patru premii II, obţinând ovaţiile publicului şi aprecierile presei.

„Minunate și curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elice, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplătea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit”, consemna cunoscutul cotidian vienez „Neue Freie Presse”.

Întors în ţară, efectuează mai multe zboruri demonstrative, participă cu aeroplanul său la manevrele militare regale şi convinge decidenţii vremii că aviaţia este indispensabilă securităţii naţionale în anii următori. În paralel, îşi continuă munca şi începe planurile pentru un nou avion, intitulat „Vlaicu III”, care să înglobeze cele mai recente descoperiri teoretice şi practice din aeronautică.

Din nefericire, destinul său avea să ia un alt curs decât cel sperat de toţi admiratorii celui supranumit deja „şoimul Ardealului”. În ziua de 1 septembrie 1913, aviatorul inginer Aurel Vlaicu s-a ridicat în văzduh la Bucureşti, pierzându-se în zare sub fâlfâitul tricolorului de la aripile avionului său. Pleca spre Carpaţi, pentru a împlini o dorinţă ce-i mistuia sufletul său de român transilvănean, aceia de a dovedi compatrioţilor săi că se poate desfiinţa, fie şi simbolic, graniţa nefirească a Carpaţilor, care împărţea arbitrar un popor!

Zborul proiectat – Bucureşti-Braşov – se va frânge neaşteptat, la fel ca şi viaţa temerarului aviator. La 20 de km de comuna Buda (Prahova), deasupra Băneştilor, „pasărea” lui Vlaicu s-a prăbuşit, zdrobind odată cu ea „cea mai frumoasă pildă şi floare a timpului”, după cum consemnau contemporanii.

Moartea prematură şi tragică a lui Aurel Vlaicu a fost adânc resimţită în toate straturile societăţii româneşti din şi afară de graniţele României. Graţie geniului său tehnic şi curajului său fără margini, Vlaicu devenise, în numai câţiva ani, o glorie naţională. Românii de pretutindeni ştiau că „oriunde se arăta Vlaicu cu pasărea sa măiastră, fie pe vestita câmpie Aspern de lângă Viena, fie pe plaiurile muncite de braţe româneşti ale Transilvaniei, Ungariei şi Bucovinei, făcea cinste neamului său şi îl acoperea de glorie”.

După cum remarca Nicolae Iorga, „când l-au văzut acolo, tăind undele văzduhului luminos, frângând împotrivirile vântului, întrecând negurile, neamul lui întreg, toţi acei iobagi de ieri, setoşi de libertate, de lumină, de neatârnare, i s-au închinat, nu numai ca unui fiu iubit, mai isteţ şi mai viteaz decât ceilalţi, ci ca unui vestitor, ca unui simbol”.

Durerea pricinuită de moartea neaşteptată a lui Aurel Vlaicu a fost uriaşă. Coroanele de flori de la diverse instituţii, asociaţii, persoane particulare au copleşit biserica Sf. Gheorghe, unde era depus trupul neînfricatului aviator. Înmormântarea sa în cimitirul Bellu din Capitală a fost transformată într-o uriaşă manifestare de preţuire, români din toate provinciile istorice ţinând să participe şi să-şi exprime durerea pentru ceea ce era perceput drept un geniu tehnic şi un veritabil simbol naţional.

Plecat spre eternitate, Aurel Vlaicu intra, pentru totdeauna, în galeria românilor de geniu. Istoricul Nicolae Iorga, vizionar, scria în 1913: „Se uită bărbaţi politici, se uită scriitori de renume. Pe el însă nu-l vom uita. Oricând îndrăzneala omenească va smulge aiurea succese strălucite naturii învinse, nu vom privi cu invidie pe acel învingător, ci vom zice cu mândrie: Şi noi am avut pe Vlaicu!”.