(1853-1883)

„În sunetul lui Pe-al nostru steag un mănunchi de studenţi români au pornit la luptă pentru cultura naţională; în sunetul lui, ostaşii români au pornit la luptă pentru desrobirea neamului şi tot în sunetul lui s-a înfăptuit unitatea naţională!”. Aceste cuvinte ale istoricului Dimitrie Onciul sunt suficiente pentru a îndemna pe orice român să afle mai multe despre cel care a compus muzica nemuritoare a acestui imn, care sintetiza întreg sufletul şi aspiraţiile neamului românesc.

Ciprian Porumbescu s-a născut la 14 octombrie 1853, în comuna Şipotele Sucevei, ca fiu al preotului Iraclie Porumbescu (Golembiovski) şi al Emiliei (născută Clodniţchi)). Din cei nouă copii ai familiei, au supravieţuit doar trei: Ciprian, Ştefan şi Mărioara. Familia avea o situaţie materială modestă, astfel că Ciprian Porumbescu nu a avut parte de o educaţie muzicală continuă şi completă, în schimb tatăl său i-a insuflat credinţa şi patriotismul „cu asupra de măsură”. Ereditatea şi mediul în care a crescut au favorizat înclinaţiile muzicale ale micului Ciprian. Astfel, tatăl său, pe lângă faptul că era un neîntrecut cântăreţ vocal, mai cânta şi la flaut. Mama sa, după cum relata sora lui Ciprian, Mărioara, „cânta frumos din gură”, în vreme ce Mărioara însăşi era o bună şi apreciată pianistă. Fratele Ştefan „cânta cu glas îngeresc şi era autodidact la toate instrumentele”.

Atracţia irezistibilă a muzicii

Într-un astfel de mediu atracţia spre muzică venea de la sine, manifestându-se de timpuriu. Astfel, după mărturia unuia dintre primii săi biografi, pe când Ciprian era „copil de trei-patru ani, dădea semne de simţ muzical deosebit. Prindea cu repeziciune uimitoare tonurile şi reproducea melodiile ce le auzea în jurul său, spre mirarea celor ce-l ascultau. La o clacă de tors, în casa părinţilor săi, a auzit odată, pe acea vreme, un lăutar sătesc cântând din vioară, pentru ca lucrul clăcaşilor să meargă mai sprinten. Micul Ciprian nu mai era de dezlipit de lângă acel lăutar. Cu privirea-i înghiţea toate mişcările lăutarului, cum trage cu arcuşul şi apasă cu degetele coardele. Şi el a voit să aibă o vioară, ca şi el să tragă cu arcuşul şi să apese cu degetuţele sale fragede. Nu le-a dat pace părinţilor, până ce aceştia, mergând odată în oraş, i-au cumpărat o violină de copii, pe care a scârţâit apoi micul artist, cât îi ziua de mare. De atunci, i-a devenit violina soţul nedespărţit al scurtei sale vieţi”.

Schimbarea decisivă a venit la vârsta de şapte ani, când îl cunoaşte pe muzicologul Carol Miculi. Acesta, profesor la Lemberg şi discipol al lui Chopin, şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei pentru a culege cântece populare, fiind găzduit chiar în casa preotului Iraclie Porumbescu. La îndemnul acestuia, care remarcase talentul nativ al copilului, Ciprian Porumbescu a început studiul sistematic al muzicii, mai întâi la Suceava, unde a dat examenul de clasa a IV-a primară şi a intrat apoi la liceul de băieţi Griechisch-orientalisches Obergymnasium (1863).

Ciprian porumbescu

Poporul român – compozitorul cel mai îndrăgit

Doi ani mai târziu, părintele Iraclie Porumbescu a fost mutat ca paroh în comuna Stupca, renumită pentru lăutarii săi, un veritabil „conservator al muzicanţilor noştri populari”. Aici a descoperit Ciprian Porumbescu un bogat izvor de îndrumare muzicală, tezaurul nepreţuit al cântecului popular românesc. Experienţele muzicale trăite aici îi vor marca întreaga creaţie, în care se regăsesc „suspinul codrilor, jalea văilor şi şopotul izvoarelor, închegate în melodiile poporului nostru”.

Peste ani, în 1882, Ciprian Porumbescu avea să mărturisească: „dacă e vorba de vreun compozitor, pe care l-am studiat şi-l studiez şi acum încă, cu multă diligenţă, atunci îmi permit a o spune că compozitorul acesta e însuşi poporul nostru român, care stă peste Offenbach, Genée, Suppé etc”. Ca elev al liceului din Suceava, se impune prin talentul său excepţional în rândul colegilor şi devine dirijor de cor şi şef de cvintet instrumental.

Amprenta Putnei

În anul 1871 entuziastul Ciprian Porumbescu, alături de tatăl său, participă la Putna la marcarea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii, unde se alătură unei asistenţe din care făceau parte Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici, sau Nicolae Teclu. Din relatările vremii, se pare că după festivităţile oficiale, pe pajiştea din faţa mănăstirii s-a încins o horă în care au intrat toţi cei prezenţi, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, supranumit „Barbu Lăutaru al Sucevei”), căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: „Tată, am cântat Daciei întregi !”.

Experienţa sărbătorii de la Putna îl marchează profund pe tânărul muzician, patriotismul acestuia căpătând noi valenţe în urma contactului cu românii de pretutindeni reuniţi aici. Cu acest prilej, după cum nota Valeriu Branisce, a înţeles pe deplin „marea durere a neamului său, risipit prin atâtea ţări şi lovit de atâtea nevoi. Durerea aceasta a devenit izvorul cântărilor lui, cari, de atâtea ori, se rapoartă la marele Voievod, care doarme în grădina ţării sale, ruptă de la trupul sângerând al mamei”.

În 15 martie 1873, Ciprian a trecut examenul de bacalaureat, obţinând media befriedigend (satisfăcător), şi a plecat la Cernăuţi, unde s-a înscris la Institutul Teologic. Mediul universitar de aici era unul extrem de favorabil dezvoltării plenare a tânărului pasionat de muzică. În vacanţele pe care le petrecea la Stupca, o cunoaşte pe Berta Gordon, o fată înaltă şi subţire, fiică a pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit cu toată forţa tinereţii sale impetuoase. La scurtă vreme, pentru ca iubirea lor să nu „degenereze” şi fiindcă familiile celor doi erau de confesiuni diferite, Berta avea să fie trimisă de familie în Anglia, la rude, rămânând marea iubire, neîmplinită, a compozitorului.

Dar nu numai dragostea pentru muzică şi iubirea nefericită pentru Berta aveau să-i marcheze existenţa în aceşti ani. Patriotismul militant al tânărului muzician îl va plasa, implacabil, în conflict cu autorităţile austriece, activităţile studenţilor români fiind atent monitorizate de poliţie. În anul 1874 s-a înfiinţat, la Cernăuţi, societatea studenţească „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, a condus corul societăţii culturale, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. Însă „Arboroasa” nu a fost niciodată privită cu ochi buni de stăpânirea austriacă, din cauza activităţilor considerate mult prea intens patriotice, iar tânărul Ciprian Porumbescu nu a scăpat atenţiei autorităţilor imperiale.

În 1877, în Bucovina autorităţile au organizat sărbătorirea alipirii provinciei la Imperiul Austro – Ungar, iar la Iaşi a avut loc o contrademonstraţie, în memoria morţii domnitorului Grigore Ghica, Societatea „Arboroasa” trimiţând o telegramă de condoleanţe primarului din Iaşi: „Primăriei Iassy. Arboroasa, societatea junimei române din partea detrunchiată a vechei Moldove, aduce condoleanţa membrilor săi pentru tutorul decapitat. Comitetul”. Telegrama a fost consoderată de autorităţi un act de „înaltă trădare”.

Din închisoare, pe băncile universităţii

În seara zilei de 15 noiembrie 1877, conducătorii societăţii „Arboroasa” – Constantin Morariu, Eugen Siretean, Zaharie Voronca şi Orest Popescu, au fost reţinuţi şi încarceraţi la închisoarea din Cernăuţi. Porumbescu este şi el arestat pe 18 noiembrie, pe când se afla la Stupca. Jandarmii i-au dat voie să-şi ia cu el doar vioara şi o gramatică a limbii franceze, a fost urcat într-o căruţă şi dus până la Cernăuţi, un drum lung, pe o vreme rece şi ploioasă, în timpul căruia apa rece i-a pătruns prin haine. Aici, alături de alţi tineri implicaţi în Procesul „Arboroasa”, a fost întemniţat timp de trei luni. Închisoarea în care şi-a petrecut Crăciunul anului 1877 s-a transformat pentru el în poarta spre mormânt, fiindcă pereţii reci ai temniței şi mâncarea proastă l-au îmbolnăvit grav de tuberculoză.

Situaţia tinerilor români persecutaţi de autorităţile austriece au stârnit indignarea opiniei publice româneşti. Trebuie amintit că unul dintre cei mai înflăcăraţi combatanţi în presa vremii, care a luptat din răsputeri pentru a obţine eliberarea celor întemniţaţi, a fost însuşi Mihai Eminescu. După trei luni, pe 3 februarie 1878, Ciprian Porumbescu a fost achitat de acuzaţiile care îi fuseseră aduse şi pus în libertate, dar cu sănătatea distrusă pentru totdeauna. Între anii 1879 – 1881, primeşte o bursă de studiu de la fondul religionar la „Konservatorium fur Musik” din Viena, unde studiază armonia cu Anton Bruckner şi primeşte noţiuni de muzică corală de la Franz Krenn.

Tot la Viena a luat lecţii particulare de teoria muzicii, cu compozitorul bucovinean Eusebius Mandyczewski, a dirijat corul Societăţii Studenţeşti „România Jună”, iar în anul 1880, a scos o colecţie de douăzeci de piese corale şi cântece, intitulată „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”, pe care se află creaţii precum „Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, sau „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”. Era prima lucrare de acest gen din literatura română.

Prima operetă românească – un succes uriaş
În primăvara anului 1881 Ciprian îşi termină studiile muzicale şi îşi ia absolutoriul (diploma de absolvire) în litere şi se duce la Braşov, ca profesor de muzică la Gimnaziul mare românesc, fiind angajat şi ca dirijor al corului bisericesc de la biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului. Aici a scris opereta „Crai Nou”, prima operetă românească, cu text de Vasile Alecsandri, prezentând-o, în premieră, în 27 februarie 1882, cu un extraordinar succes. Este o perioadă fecundă, în care, în ciuda problemelor de sănătate, geniul lui Ciprian Porumbescu îşi dezvăluie potenţialul creativ. Printre lucrările sale se numără: „Rapsodia română pentru orchestră”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Odă ostașilor români” și altele.

Boala care îl măcina era agravată de climatul Braşovului, astfel că medicii îi recomandă oraşul Nervi, în apropierea Genovei, cu o climă blândă. Cu banii adunaţi de prietenii săi, Ciprian Porumbescu a acceptat să părăsească ţara, în încercarea de a-şi ameliora sănătatea. După trei luni petrecute în Italia, presimţind că i se apropie sfârşitul şi lipsit de mijloace materiale, Ciprian a pornit spre casă, într-o ultimă şi istovitoare călătorie spre Stupca.

Sfârşitul prematur al unui geniu muzical
Ultimele zile le-a petrecut în casa părintească, stingându-se din viaţă în noaptea de 25 mai/6 iunie 1883, la numai 29 de ani. Lăsa în urma sa peste 230 de producţii muzicale de toate genurile, dintre care numai aproximativ 30 fuseseră publicate: operete, rapsodii, uverturi, coruri, duete, terţete, quartete, compoziţii bisericeşti (antifoane, axioane, liturghii, imnuri), dar şi muzică populară (hore, doine, sârbe, cântece de jale).

Vestea morţii sale a produs o emoţie adâncă în rândul românilor, iar presa românească i-a consacrat articole elogioase. De exemplu, în necrologul publicat de publicaţia sibiană „Telegraful român”, de sâmbătă, 4/16 iunie 1883, se arăta. „Noi, românii, am pierdut foarte mult prin moartea lui Porumbescu, urmată aşa pe neaşteptate, căci de la talentul şi diligenţa lui aşteptam roade îmbelşugate pre înţelinatul câmp al musicei noastre naţionale”.

Pe ultimul drum, către umbra brazilor din cimitirul Stupcii, a fost condus de o mulţime imensă, între care se distingeau studenţii de la Junimea cernăuţeană, care cântau împreună cu flăcăii satului:
„Iar când, fraţilor, m-oi duce
De la voi, şi-o fi să mor,
Pe mormânt atunci să-mi puneţi
Scumpul nostru tricolor”.

Dorinţa i-a fost îndeplinită şi până în ziua de azi peste locul său de veşnică odihnă flutură tricolorul românesc, în amintirea celui care a ilustrat pentru întâia dată forţa geniului românesc în domeniul muzical.

Bibliografie selectivă:
Dragoş Vitencu, Viaţa lui Ciprian Porumbescu, ediţie îngrijită de dr. Aura Brădăţan, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2014
Viorel Cosma, Ciprian Porumbescu. Monografie, Editura de Stat pentru Imprimate şi Publicaţii, Bucureşti, 1957
Nina Cionca, Ciprian Porumbescu: o viaţă, o epocă, un ideal, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1974
Georgeta Sbârcea, Ciprian Porumbescu: un cântăreţ al neamului, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1984
Ştefan Pavelescu, Viaţa lui Ciprian Porumbescu, ediţie îngrijită de dr. Aura Brădăţan, Editura Accent Print, Suceava, 2013