Un geniu al aerodinamicii

(1901-1983)

Născut la 15 septembrie 1901 în micul orăşel Veria, de la poalele munţilor Vermion, Elie Carafoli făcea parte din comunitatea aromână a oraşului, comunitate care a dat şi alte personalităţi, precum George Murnu sau Nicolae Karaiscu. După educaţia primară primită în oraşul natal şi-a continuat studiile liceale la „Şcoala Comercială Românească”, din Salonic, apoi în Bitolia (Serbia) şi, odată mutat în România, la Liceul „Gh. Lazăr”, din Bucureşti, şi la Liceul Militar de la Mânăstirea Dealu.

Un aromân îndrăgostit de zbor

Între anii 1919-1924 Elie Carafoli a urmat cursurile Şcolii Politehnice din Bucureşti, luându-şi licenţa în ştiinţele fizico-matematice. Încheierea studiilor sale, pe parcursul cărora interesul pentru problemele aviaţiei fusese manifest, se petrecea într-o perioadă propice: în 1925 se înfiinţa, la Braşov, „Industria Aeronautică Română” (I.A.R.). Societatea, construită cu aport de capital francez furnizat de Blériot şi Lorraine Dietrich, ducea mai departe colaborarea în domeniul aeronauticii începută încă de Traian Vuia şi Henri Coandă şi ridicată la nivel statal în perioada Primului Război Mondial. Aflată la început de drum, „Industria Aeronautică Română” avea nevoie de specialişti, iar Elie Carafoli se vădea a fi un tânăr inginer cu potenţial uriaş.
elie carofoli

În avangarda cercetării pariziene

Acesta a plecat la Paris pentru a-şi desăvârși pregătirea profesională, urmând cursurile de Mecanica Fluidelor şi de Aerodinamică de la Sorbona şi susţinând o teză de doctorat, unanim apreciată, cu titlul „Contribuţii la teoria sustentaţiei în aerodinamică”. Munca sa de cercetare a fost încurajată, fiind angajat ca asistent la Catedra de Mecanica Fluidelor de la Sorbona, precum şi la Institutul Aerotehnic de la Saint-Cyr.

Aici a lucrat alături de somităţi, precum profesorul Paul Painlevé, titularul catedrei Mecanica Fluidelor, şi Albert Toussaint, director al institutului şi, de asemenea, profesor la Sorbona şi la Ecole Nationale Supérieure des Travaux Aéronautique. Între anii 1926-1928 a susţinut în cadrul Academiei de Ştiinţe din Paris mai multe comunicări ştiinţifice apreciate drept deosebit de valoroase şi a participat la construirea unor instalaţii experimentale pentru industria aeronautică, precum „Cuva Toussaint – Carafoli”, folosită încă în laboratoarele de specialitate din numeroase ţări.

Întemeietor al studiilor româneşti de aerodinamică

Revenit în ţară, a conceput în premieră un curs de Aerodinamică şi mecanica avionului, pe care l-a predat la Institutul Politehnic din Bucureşti, unde a creat, de altfel, şi Secţia de aviaţie, devenită ulterior facultate distinctă. Fondator al şcolii româneşti de aerodinamică teoretică şi aplicată, Elie Carafoli a fost cel care a creat, în 1928, profilele aripilor cu bordul de fugă rotunjit, denumite în literatura de specialitate „profilele Carafoli”. Cu ajutorul colaboratorilor săi (printre care s-a distins ing. Ion stroescu), Carafoli a construit prima suflerie aerodinamică subsonică din sud-estul Europei, inaugurată oficial în 1931. Ulterior, a avut contribuţii substanţiale în realizarea aripilor de anvergură finită (1934), studiul aripilor în regim supersonic (1949), proiectarea aripilor cu jeturi laterale (1962).

În cariera didactică a devenit şef de catedră la Institutul Politehnic, director al Institutului de Mecanică Aplicată (înfiinţat de el, în 1949), redactor responsabil al unor reviste ştiinţifice. De asemenea, a redactat în perioada 1949-1952 cunoscutul „Tratat de Aerodinamică’”, urmat apoi de un alt celebru tratat, intitulat „Aerodinamica vitezelor mari”, tradus şi în engleză („High Speed Aerodinamics”)

Aeronautica – un copil minune al industriei româneşti

Creator al unei veritabile şcoli de aerodinamică şi aplicată, Elie Carafoli a avut nu doar contribuţii în plan teoretic, ci s-a implicat activ în edificarea industriei aeronautice româneşti. Numit director adjunct la I.A.R., l-a convins pe directorul general al societăţii, Ion Bastaki, dar şi autorităţile guvernamentale, că primii paşi în direcţia proiectării şi construirii unui avion propriu trebuie făcuţi printr-o colaborare cu Franţa.

În urma unui acord bilateral, inginerul Lucien Virmoux a sosit în România şi, în colaborare cu Elie Carafoli, a sprijinit eforturile de elaborare a proiectului IAR CV-11, cunoscut ulterior drept „Carafoli-Virmoux”. Avionul de vânătoare rezultat era un monoplan, apreciat ca fiind „foarte elegant şi în special modern pentru epocă”, atingând 329 km/h şi putând atinge altitudinea de 5000 de m în 8 minute, la nivelul celor mai bune avioane de vânătoare ale epocii.

În 1938 a realizat avionul de vânătoare IAR-80, considerat, în epocă, unul dintre cele mai bune avioane, echipat cu motorul IAR K14-1000, care a stabilit, în 1940, recordul mondial pentru puterea specifică la motoarele cu piston. A fost implicat activ în acest sector până la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, iar atunci când autorităţile au iniţiat programul de renaştere a industriei aeronautice, Carafoli a fost unul dintre cei mai fervenţi susţinători. Lui i se datorează crearea uzinelor de la Mija („Industria Română Mecanică şi Chimică”) şi a participat la elaborarea programului prioritar de aviaţie (1968).

Recunoaşterea internaţională a muncii şi geniului
Recunoaşterea contribuțiilor sale teoretice şi practice s-a făcut pe multiple planuri. Astfel, din decembrie 1937, a fost membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţe din România, în august 1948 a devenit membru al Academiei Române, iar în 1949, al Academiei de Ştiinţe din New York. De asemenea, Elie Carafoli a fost membru al „Academiei Internaționale de Astronautică”, la invitaţia marelui savant Theodor von Karman, membru al „Academiei de Arte şi Științe” din Toulouse (1960), precum și președinte al „Federației Internaționale de Astronautică” (1969-1972), din partea căreia a primit medalia de argint. NASA i-a acordat medalia „Apollo II” (1970), iar Societatea Ştiinţifică din Braunschweig i-a acordat medalia „Karl Friederich Gauss” (1970). A fost membru de onoare al Societăţii Regale de Aeronautică din Londra (1973), membru extraordinar al Societăţii de Astronomie „Hermann Oberth”, precum şi laureat al Premiului de Stat.

Distinsul savant s-a stins din viaţă la 24 octombrie 1983, la Bucureşti, lăsând în urmă o uriaşă operă teoretică şi practică. În semn de preţuire, în anul 2008 a fost înfiinţat Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Aerospaţială, care a primit numele „Elie Carafoli”.
Personalitatea sa ar trebui să reprezinte un veritabil model pentru toţi tinerii români îndrăgostiţi de zbor, iar cuvintele sale să reprezinte un permanent îndemn spre emulaţie:
„Noi, românii, putem să ne însuşim cu un deosebit talent metodele de lucru cele mai avansate, ne putem baza pe acest factor uman pentru a realiza lucruri deosebite”.

Bibliografie selectivă:
Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii. Dicţionar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982;
Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. 1866-2003, Bucureşti, Editura Enciclopedică – Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003;
Repere ale ingineriei româneşti, coord. Dr. ing. Mihai Mihăiţă, Bucureşti, Editura AGIR, 2000.