gozsdu-mano-1024x575-1024x575

„Cel mai mare everghet al Românilor”

(1802-1870)

„Românul taxează mai sus susţinerea naţionalităţii, decât libertatea sa personală, pentru că el consideră viaţa naţională drept bază a libertăţii, iar nu libertatea individuală drept scut al vieţii sale constituţionale”. Aceste cuvinte ale lui Emanuil Gojdu, rostite la consfătuirea ţinută în casa sa de reprezentanţii românilor din Ungaria, în 21 mai 1848, sintetizează crezul de luptă naţională a unui român care şi-a iubit naţiunea mai presus decât orice altceva.

După documentele din arhivele maghiare, familia Gojdu, alături de alte familii de macedoromâni, ar fi plecat în a doua parte a veacului al XVIII-lea din oraşul Moscopole, din Macedonia, din cauza persecuţiilor otomane, stabilindu-se iniţial în Polonia. După împărţirea Poloniei, macedoromânii s-au stabilit în Ungaria, în marile oraşe, desfăşurând activităţi financiare şi negustoreşti. Emanuil Gojdu s-a născut în Oradea, la 9/21 februarie 1802, ca fiu al lui Popoviciu Atanasie şi al Anei, născută Poynar. Descendenţa lui Emanuil Gojdu este din rândul macedoromânilor, istoricul Ioan Lupaş considerându-l drept „un vlăstar viguros, răsărit din binecuvântata rădăcină care a odrăslit şi rodul vieţii eroice a Mitropolitului A. Şaguna”.

„Eu voi lucra ca Român şi patriot!”

Emanuil Gojdu a urmat şcoala primară şi secundară în Oradea, apoi cursurile liceale la liceul premonstratens din localitate şi apoi în Pojon. În anul şcolar 1820/1821 se înscrie la Academia de Drept din Oradea, continuând apoi studiile la Pojon şi la Budapesta. După absolvire, se stabileşte în Budapesta, unde lucrează ca practicant la Tabla Regească. În 1824 susţine examenul de avocat şi lucrează în cadrul biroului deţinut de poetul sârb maghiarizat Mihail Vitcovici. Ulterior, îşi deschide propriul birou de avocatură, iar pledoariile sale se bucură de un mare succes, fiind publicate ca mostre în revistele de specialitate din Ungaria şi din străinătate. Animat de puternice sentimente naţionale, Gojdu se implică în evenimentele revoluţionare ale anului 1848, alături de fruntaşii românilor bănăţeni şi din Ungaria, căutând soluţii adecvate situaţiei create după Proclamaţia de la Blaj, din 3/15 mai 1848.În ianuarie 1861 Emanuil Gojdu e delegat prefect (comite suprem) în judeţul Caraş, fiind apreciat de contemporani drept „bărbat luminat al neamului nostru, popular la români şi stimat din partea streinilor”. În faţa manifestaţiei de simpatie organizată de tinerimea română din Pesta în seara de 8 ianuarie, Gojdu îşi ia un angajament solemn, pe care îl va respecta întreaga viaţă: „Mă voi năzui din toate puterile mele spre ridicarea şi înaintarea atât materială, cât şi spirituală a neamului meu… Eu voi lucra ca Român şi patriot!”.

Militant pentru limba română

A pledat pentru folosirea limbii române ca limbă oficială în administraţia comitatului, a iniţiat adunarea unui fond de 15.000 de florini pentru înfiinţarea unui liceu românesc în Lugoj şi devine în scurt timp un lider al deputaţilor români, pledând pentru solidaritate în stabilirea programului şi tacticii de luptă naţională. Demisionar din funcţia de comite suprem în 1861, motivând că nu poate executa „dispoziţiunile absolutistice ale unui guvern neconstituţional”, Gojdu îşi continuă activitatea politică şi în anul 1866 a fost ales deputat de Tinca. Potrivit unui bun cunoscător al luptei parlamentare de la Budapesta, „nimeni dintre representanţii Românilor, intraţi în parlament, nu a înţeles situaţia grea, creată pe seama lor, atât de bine ca Emanuil Gozsdu. Şi nimeni dintre ei nu a fost atât de mult convins despre necesitatea stabilirii unei solidarităţi între luptătorii noştri naţionali, pentru ca uniformă să fie procedarea lor, decât tocmai Emanuil Gozsdu. De aceea a şi căutat să adune în jurul său pe toţi factorii politici ai neamului nostru, aflători pe atunci în Pesta, pentru ca cu ei împreună să discute asupra situaţiunii şi să stabilească punctele de mânecare în politica noastră naţională”.

Testamentul lui Gojdu

Implicat în dezbaterile parlamentare pe marginea legii naţionalităţilor, Gojdu suferă o amară decepţie, realizând că promisiunile liderilor maghiari au fost simple amăgiri. Ca urmare, s-a retras din viaţa politică şi, aflat la anii bătrâneţii, se preocupă intens de materializarea unor vechi planuri de a crea un sistem de ajutorare a tinerilor români studioşi, convins fiind că numai prin educaţie, prin cultură, naţiunea sa îşi va putea obţine drepturile. În 4 noiembrie 1869, Emanuil Gojdu îşi redacta testamentul în faţa unor onorabili martori: septemvirul Simion Popoviciu, consilierii curiali I. Aldulian şi Ion Cavaler de Puşcariu, seretarul ministerial At. Cimpoieru şi avocatul Florian Varga. Prin testament, Emanuil Gojdu lasă cea mai mare parte a averii sale „acelei părţi din naţiunea română din Ungaria şi Transilvania care aparţine la confesiunea orientală ortodoxă”, iar în ceea ce privea administrarea averii prevedea următoarele: „până când naţiunea română, pe cale constituţională, va căpăta o corporaţiune naţională, congres sau alt mecanism autonom, administrarea se va face de către mitropolia din Sibiu şi sub răspunderea mitropoliei”.

Fundația Gojdu

Mai exact, potrivit testamentului publicat în ziua morţii sale (3 februarie 1870), în intervalul 1870-1921 (50 de ani), din venitul fundaţiei se capitalizau două treimi, iar o treime se distribuia sub formă de burse „acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin bună purtare şi prin talent, născuţi în Ungaria (şi Transilvania încorporată Ungariei), ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor”. În perioada 1921-1971, urma a se capitaliza trei cincimi şi se restul se distribuia ca burse, apoi între 1971-2021 se capitaliza jumătate din venit şi cealaltă jumătate se împărţea sub formă de burse. În perioada 2021-2071, din 1/10 a veniturilor se constituia un fond de rezervă, iar restul se folosea „în afară de ajutoarele amintite mai sus (burse), pentru orice scopuri ale Românilor de religiune ort. Răsăriteană din Ungaria, având în vedere prosperitatea şi înflorirea Patriei comune, a bisericii şi poporului român de religiune ortodoxă răsăriteană”. Fundaţia era administrată de o Reprezentanţă, compusă din mitropolitul ortodox român, toţi episcopii diecezani români din Ungaria şi transilvania, trei membri onorifici mireni, „cunoscuţi prin onorabilitatea şi prudenţa lor şi adepţi zeloşi în religiunea ort. Orientale”. Sigiliul Reprezentanţei purta inscripţia: „Lăsaţi pruncii să vină la mine. Fundaţiunea Gozsdu 1870”.

Cu ani în urmă, Emanuil Gojdu spunea: „Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud Dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Naţiunea mea mă îmboldeşte a stărui în faptă, ca încă şi după moarte să erump de sub gliile mormântului, spre a putea fi pururi în sânul naţiunii”. Efectele testamentului său i-au împlinit pe deplin dorinţa!În perioada 1871 – 1918, fundaţia, condusă în primii ani de mitropolitul Andrei Şaguna, a acordat un număr de 4.455 de burse pentru elevii şi studenţii români. Printre bursierii fundaţiei Gojdu s-au numărat Victor Babeş, Traian Vuia, Octavian Goga, Petru Groza, Constantin Daicoviciu, Dumitru Stăniloaie. Un număr de 14 bursieri au ajuns membri ai Academiei Române.

Moștenirea Gojdu

Administrarea fundaţiei s-a făcut cu pricepere, din toate punctele de vedere, patrimoniul său sporind constant, astfel că o evaluare din anul 1911 echivala acest patrimoniu cu valoarea a 2500 kg aur fin. Prevederile testamentare au funcţionat perfect, mitropolia ortodoxă dispunând cu chibzuinţă de fonduri şi dirijând distribuţia lor până în anul 1924. În acest moment, guvernul maghiar i-a împiedicat pe reprezentanţii fundaţiei de a dispune de veniturile acesteia, a interzis administrarea sa de către mitropolia sibiană şi a pus întreaga avere sub controlul unui delegat al ministerului maghiar de Finanţe, invocând prevederile Tratatului de la Trianon. Se deschidea, astfel, un îndelungat litigiu între guvernele de la Budapesta şi cel de la Bucureşti, cu tratative complicate şi îndelungate, abandonate şi reluate în diverse etape istorice. Astfel, în 27 octombrie 1937 se semna la Bucureşti un acord prin care Ungaria se obliga să restituie întregul patrimoniu al Fundaţiei Gojdu, dar punerea în practică a acordului a fost sistată în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940.

Problema a fost reluată în 1996, odată cu reînfiinţarea fundaţiei, şi revendicarea patrimoniului (estimat în anii 2000 la circa trei miliarde de euro), a trenat până în anul 2005, când între cele două guverne a fost încheiat un act juridic prin care patrimoniul fundaţiei era renaţionalizat de statul maghiar. În rândul marilor români, Emanuil Gojdu şi-a asigurat, pentru eternitate, un loc aparte. Pe bună dreptate, Th. Capidan nota într-o lucrare din anul 1942: „Emanoil Gojdu este cel mai mare everghet al Românilor, care şi-a lăsat averea în folosul culturii naţionale. Nu există un alt fiu al neamului care, după ce a agonisit prin muncă cinstită o avere atât de mare, să o lase toată pentru ajutorarea studenţilor lipsiţi şi cultura poporului român, eternizându-şi în modul acesta pururi numele în sânul naţiunii sale”.

Bibliografie selectivă:

Teodor V. Păcăţian, Cartea de Aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, vol. II, ediţia a II-a, Sibiu, Tipografia Iosif Marschall, 1904;

Teodor Neş, Oameni din Bihor. 1848-1918, Oradea, Tipografia Diecezană, 1937;

Th. Capidan, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1942.