„unul din cei mai de seamă autori dramaturgi din Occident”

(1909-1994)

Dincolo de etichetele care i s-au pus de-a lungul timpului de către cei care l-au cunoscut sau de cei care s-au delectat cu opera lui, Eugen Ionescu rămâne un autentic urmaş al marelui Ion Luca Caragiale. Disputa despre cât este românesc în opera lui, dacă el aparţine literaturii şi culturii române şi în ce măsură, sunt chestiuni ce trebuie lăsate în seama criticilor şi istoricilor literari, probabil cei mai îndreptăţiţi să le lămurească.

Însăşi biografia sa nu este una foarte limpede. În cele mai multe referinţe, data la care s-a născut Eugen Ionescu este 26 noiembrie 1909/13 noiembrie 1909, la Slatina, tatăl era avocat român, iar mama de origine franceză. Părinţii au locuit la Paris, dar în 1916 tatăl divorţează şi se întoarce în România. În 1922 este urmat de către băiatul lui, Eugen care, detestându-şi tatăl, părăseşte casa cu prima ocazie, în 1927.

În documentele din dosarul său de la Securitate, data naşterii apare la 14 noiembrie 1909, iar tatăl său este amintit ca deţinând poziţia unui funcţionar superior în prefectura judeţului Olt. În 1924, tatăl părăseşte cuibul familial, Eugen Ionescu şi sora sa rămânând să fie întreţinuţi doar de mamă – Tereza Ionescu, cu destule sacrificii. Aceasta avea o slujbă de dactilografă la Banca Naţională şi le-a oferit un trai modest copiilor până în 1934 când se stinge din viaţă. Eforturile mamei sale nu vor fi uitate niciodată de viitorul dramaturg, care îi va păstra o caldă amintire. În ce priveşte sora lui aceasta se va căsători şi stabili în Bucureşti.

Profesor de franceză la Cernavodă și debutul literar

După absolvirea liceului „Sf. Sava” din Bucureşti, Eugen Ionescu urmează cursurile Facultăţii de filologie, secţia literatură franceză. După satisfacerea serviciului militar este numit profesor de limbă franceză, iniţial la un gimnaziu din Cernavodă, apoi la Curtea de Argeş, pentru a reveni în Bucureşti la Seminarul Central.

Activitatea literară şi publicistică îşi are începutul încă de pe băncile facultăţii. În 1931 publică primele poezii, scrise sub influenţa simboliştilor şi a suprarealiştilor, reunite într-un volum intitulat Elogii pentru fiinţe mici. La scurt timp „recidivează” cu un volum de critică literară, intitulat Eu, premiat în 1934 de Fundaţiile Regale. Între timp, publică diverse texte şi devine un colaborator curtat de mai multe publicaţii: „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi, „Bluze albastre” a lui Al. Sahia, „Viaţa literară” a lui I. Valerian, „România Literară” a lui Liviu Rebreanu, precum şi la „Axa”, „Azi” şi „Credinţa” toate trei aflate sub direcţia lui Sandu Tudor.

1909-1994-Eugen-Ionescu

Intrarea în diplomație și refuzul de a reveni în țară

În 1936 se însoară cu Rodica Burileanu, născută la 9 decembrie 1910, de profesie avocat, fiica lui Mihail Burileanu, director al ziarului „Ordinea”. Cu sprijinul prof. Dumitru Caracostea, director al Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă, al acad. Al. Rosetti, dar şi al unei rude aflate în cercurile politice ale vremii, Eugen Ionescu este introdus în diplomaţie fiind numit, în 1941, ataşat de presă la legaţia regală a României de pe lângă guvernul din Vichy, după care refuză să revină în ţară. În 1945, trimite, de la Paris, revistei „Viaţa românească” un articol intitulat Scrisori din Franţa, publicat în numărul din martie 1946, în care expune o parte din motivele plecării sale din ţară, precizând punctul său de vedere critic asupra regimului politic din România interbelică.

Trimis în judecată pentru injurii aduse „armatei, regalităţii şi naţiunii române”

În ziarul „Liberalul” se declanşează, în urma acestui articol, o aprigă campanie împotriva lui Eugen Ionescu. Ba chiar este trimis în judecată pentru injurii aduse „armatei, regalităţii şi naţiunii române” şi este condamnat prin sentinţa nr. 1116/1946 a Curţii Marţiale a Corpului II Armată la cinci ani închisoare corecţională pentru ofensă a armatei, la 6 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională pentru ofensă adusă naţiunii, urmând ca să execute pedeapsa cea mai mare.

Eugen Ionescu avea, din acest moment, motive chiar mai solide de a nu reveni în ţară. După stabilirea sa definitivă la Paris (în 1945), se consacră teatrului. În decembrie 1949, Cântăreaţa cheală este prezentată la teatrul „Noctambules”, în regia lui Nicolas Bataille. Din 1957, această piesă, împreună cu Lecţia, sunt prezentate seară de seară la teatrul „La Huchette”. În 1961, piesele lui sunt reprezentate deja în 35 de ţări. În 1966 Setea şi foamea e jucată la Comedia Franceză. În 1971, Eugen Ionescu este ales membru al Academiei Franceze.

Celebritatea și invitația de a reveni în țară

În România, celebritatea lui Eugen Ionescu nu avea cum să rămână fără ecou. La 1 iulie 1963, şeful reprezentanţei diplomatice a României de la Paris, dr. Victor Dumitriu, propune Ministerului de Externe de la Bucureşti, reluarea legăturilor cu Eugen Ionescu, invocând: „Eugen Ionescu doreşte să facă o vizită în ţara noastră, dar el se teme să întreprindă aceasta deoarece în 1946 a fost condamnat de un tribunal din România, pentru vina de a fi insultat într-un articol familia regală. El nu ştie dacă acea condamnare a fost sau nu anulată”.

Nu ştim dacă Eugen Ionescu îşi exprimase într-adevăr dorinţa de a veni în ţară. În contextul dat, mai probabil, îşi exprimase interesul pentru situaţia sa juridică, într-o ipotetică vizită a sa în România. Această vizită nu o va face însă niciodată, chiar dacă invitaţiile din România au curs şi au fost făcute chiar presiuni pentru ca dramaturgul să accepte una din ele.

Dealtfel, dovada că regimul de la Bucureşti era mult mai interesat de o astfel de vizită decât Eugen Ionescu, este ilustrată de rapiditatea cu care MAE face recurs la Procurorul general, împotriva sentinţei din 1946, pentru ca la 19 septembrie 1963, Tribunalul Suprem să emită Decizia nr. 233 de casare a sentinţei, achitându-l pe Eugen Ionescu de orice penalitate. Copia deciziei de anulare a sentinţei a fost trimisă ministrului RPR la Paris, pentru a fi înmânată lui Eugen Ionescu. Era un alt prilej pentru un nou contact cu cel care era deja considerat la acel moment drept „unul din cei mai de seamă autori dramaturgi din Occident” după cum se menţiona chiar în dosarul său de la Securitate deschis, prin coincidenţă, în toamna anului 1963.

Încercări succesive de a-l aduce în țară
Atunci când şi-a permis, începând cu 1959, Eugen Ionescu a ajutat material o serie de intelectuali fugari, cărora a considerat că merită să le întindă o mână de ajutor. Dar pentru autor problemele foştilor compatrioţi deveniseră agasante şi încerca să le evite. În 1962 refuza invitaţia de a colabora cu „Fundaţia Carol I” din Paris, spunând că „o dată pentru totdeauna să fiu lăsat în pace cu chestiunile româneşti”. Dovada că fusese, totuşi, un refuz cu adresă precisă şi că nu accepta activitatea şi atitudinea unor anumite figuri ale exilului românesc, este o discuţie pe care o are, un an mai târziu, cu Zaharia Stancu, aflat în vizită la Paris.

În nota de convorbire pe care a redactat-o la întoarcere, Zaharia Stancu scrie că a fost primit cu multă afecţiune, Eugen Ionescu mărturisindu-i că îl macină dorul de ţară, cerând numeroase amănunte despre noile stări de lucruri din ţară şi despre persoanele cunoscute. A amintit viaţa de mizerie pe care a dus-o la Paris, după război, fiind nevoit să lucreze şi ca hamal. Numai după multă trudă a ajuns să se afirme. Venirea lui în ţară ar crea imediat suspiciuni, ori la vârsta lui, nu mai poate căra saci în spinare. A susţinut însă că decât să spună ceva rău despre RPR preferă să-şi „taie limba”.

Ca urmare a planului pus la cale de Securitate, Tudor Vianu şi Radu Beligan (convinşi pe linie oficială de către şefii direcţiilor de cultură de care aparţineau) l-au întâlnit sau i-au scris în repetate rânduri lui Eugen Ionescu transmiţându-i invitaţia de a vizita ţara. Autorul parizian nu s-a declarat împotrivă dar a început să evite contactele cu cei doi. La una din vizitele făcute la Paris, Radu Beligan a fost primit de soţia lui Eugen Ionescu, care i-a declarat că soţul ar fi venit în vizită în România însă ziarul „Le Figaro” a publicat un articol în care se arăta că Eugen Ionescu, cetăţean francez, cochetează cu comuniştii din România şi se lasă flatat de faptul că piesa lui Rinocerii a fost pusă în scenă la Bucureşti.

Faptul în sine i-a provocat teama de a nu avea neplăceri cu autorităţile franceze şi l-a împiedicat să călătorească în România. Soţia lui Eugen Ionescu i-a sugerat lui Radu Beligan că pentru a nu avea neplăceri cu autorităţile franceze ca urmare a vizitei dramaturgului în România, acesta să fie invitat oficial de către MAE român prin ministerul similar francez.

Ilustrativ pentru principiile sale de viaţă şi optica sa faţă de situaţia internă a ţării natale sunt câteva din afirmaţiile sale: „Vezi Beligane, oamenii se cunosc prin muncă. Eu te vedeam ca pe un om amabil, politicos, însă după ce te-am văzut jucând în piesa mea, te consider un adevărat prieten. […] Aş da curs invitaţiei tale de a veni în ţară, dar ce se întâmplă dacă într-o noapte, după ce ne-am despărţit de la un chef, mă culc, la hotel, iar când mă trezesc, te caut şi mi se răspunde: «Care Beligan, nu cunoaştem pe nimeni cu acest nume». Caut atunci Comitetul pentru cultură şi mi se răspunde: «La noi Comitet de cultură? N-avem aşa ceva!». Spune-mi tu Radule ce fac în această situaţie?”.

Radu Beligan i-a replicat că în capul dramaturgului este o nebuloasă lipsită de orice temei asupra situaţiei din România. Lucrurile stau diferit, a încercat să demonstreze, neconvingător, directorul Teatrului de comedie. Blajin, Eugen Ionescu a mărturisit că ar vrea să vină acasă, că îl macină această dorinţă şi că tocmai de aceea o trimisese pe Rodica (soţia sa) în ţară, pentru a sonda realităţile.

Traiul parizian și atitudinea anticomunistă a lui Eugen Ionescu
Despre traiul parizian al lui Eugen Ionescu, Radu Beligan spunea, cu explicabilă reţinere, că scriitorul nu are prieteni în afară de fratele lui Mihail Sebastian (Hector Sebastian) care avea o mare influenţă asupra lui. Într-o telegramă de la mijlocul anului 1978, se constata o „intensificare” a activităţii propagandistice anticomuniste a lui Eugen Ionescu, ceea ce făcuse obiectul unei analize „la nivel superior”. Era firesc ca la acest nivel, conducerea de partid să fie îngrijorată, luând în considerare că în urma cu mai mulţi ani, dramaturgul refuzase orice implicare în asemenea manifestări. Tocmai pe această bază, în ţară, îi fuseseră puse în scenă câteva piese şi i se făcuse o bună critică în presa de specialitate.

În consecinţă, se dorea iniţierea unui dialog, din ţară, între Eugen Ionescu şi un om de cultură, eventual Radu Beligan, care-l cunoştea personal şi care-i pusese în scenă piesele amintite. La 29 martie 1979, sub semnătura lui Eugen Ionescu şi a secretarului general Allain Revennes, CIEL a lansat un apel care chema „toţi intelectualii francezi şi europeni să întrerupă imediat orice contact cu instituţiile oficiale din România, orice legături cu această ţară, orice primire a reprezentanţilor oficiali… atât timp cât vor continua represiunile şi dispariţiile în România”. În aceeaşi perioadă, Eugen Ionescu publică volumul Un om în chestiune – un om în discuţie alcătuit din articole scrise după 1977 în care se referă, între altele, la mişcarea pentru drepturile omului în România, la Ion Vianu şi Paul Goma.

Dintr-o notă informativă a unei surse care discutase cu dramaturgul francez Jean de Beer, în august 1980, aflăm şi un motiv pentru care Eugen Ionescu se retrage din acţiunile exilului românesc: starea sănătăţii sale în continuă degradare. În acelaşi timp aflăm că atitudinea sa faţă de regimul din România era în continuare profund ostilă, fiind influenţat de fiica sa şi de emigraţia românească de la Paris. De altfel, Eugen Ionescu se află încă în relaţii strânse cu Paul Goma, care îl edificase asupra lipsei libertăţii culturale şi religioase din România.

Totuşi, informaţiile furnizate de sursele Securității sunt, adesea, contradictorii. Dintr-o notă a unui informator aflăm, în 1981, că Eugen Ionescu era decepţionat de Paul Goma, întrucât „acesta nu a dat ceea ce se spera de la el”. Conform aceleiaşi surse, pe care nu o putem verifica, dramaturgul ar fi vorbit în termeni negativi la adresa lui Paul Goma spunând că acesta nu se ridică la nivelul intelectualilor români din Franţa, că „nu a fost în stare să scrie nimic de când a sosit” în Franţa. Din aceste considerente, dramaturgul evita să-l mai vadă pe Goma „pentru că nu vrea să se compromită” păstrând legăturile vechi pe care le avea cu dizidentul. Dintre figurile de marcă ale exilului, Eugen Ionescu continua să aibă legături cu grupul Monica Lovinescu, Dumitru Ţepeneag şi Virgil Tănase.Se va stinge din viață, în primăvara anului 1994, în capitala Franței, fiind înmormântat în cimitirul Montparnasse.

Bibliografie:
Matei Călinescu, Eugène Ionesco: teme identitare și existențiale, Iași, Ed. Junimea, 2006
Eugen Simion, Tânărul Eugen Ionescu, București, Ed. Muzeului Literaturii Române, 2009
Nicolae Mareș, Eugen Ionescu diplomat român în Franța, București, Ed. Fundației România de Mâine, 2012
Marie-France Ionesco, Portretul scriitorului în secol (traducere din franceză de Mona Țepeneag), București, Ed. Humanitas, 2003