Părintele Băncii Naţionale a României

(1836 – 1910)

„Eugeniu Carada este cu adevărat tipul caracteristic al personajului din umbră în politica românească. Alături de Anton Carp şi Mihai Pherekyde, creează Oculta, grupul de influenţă din Partidul Naţional Liberal, care făcea şi desfăcea totul în acest partid. Şeful Ocultei era Carada. (…) În toate câte s-au întâmplat în Partidul Liberal trebuie căutată voinţa lui Eugeniu Carada. El a fost «eminenţa cenuşie» a acestui partid”. Această afirmaţie a istoricului Ion Bulei este întărită de guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, care nu ezită să susţină că, „în epoca modernă a societăţii româneşti, Carada a încarnat o experienţă spirituală trezitoare, cristalizată în ideea-forţă a liberalismului”. Dar cine a fost acest om discret, care a ştiut ca nimeni altul să-şi pună amprenta nevăzută asupra evoluţiei tânărului stat român?

Primii ani de viaţă

Eugeniu Carada s-a născut într-un târziu sfârşit de toamnă, în ziua de 29 octombrie 1836, la Craiova, într-o veche familie românească, ale cărei urme coboară până în secolul al XVI-lea. Primii paşi pe calea cunoaşterii i-a făcut sub îndrumarea profesorului Gheorghe Chiţu, care i-a predat lecţii particulare, după care a fost înscris la Colegiul Naţional din Craiova. Aici l-a avut profesor, alături de alţi dascăli eminenţi, pe Ion Trifu Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu. În paralel a urmat şi cursurile institutului privat înfiinţat de profesorul francez Leon Clement Raymond, fapt ce i-a permis obţinerea bacalaureatului în litere după programul Sorbonei. Desăvârşirea educaţiei s-a produs în Franţa, unde a audiat, până în anul 1857, prelegerile de drept şi de literatură din cadrul Collège de France, prestigioasă instituţie de învăţământ a Parisului, având ocazia să-i asculte aici pe Edgar Quinet, Michel Chevalier, Jules Michelet şi Adam Mickiewicz. Dincolo de educaţia formală, tânărul Carada era un autodidact, astfel că pregătirea sa multilaterală şi uimitoarea sa cultură enciclopedică se datorează lecturilor intense, sistematice cu care îşi ocupa mare parte a timpului. De asemenea, de mic a dovedit o aptitudine deosebită pentru limbile străine, învăţând cu uşurinţă limba turcă şi franceza, astfel că la vârsta de 13 ani, în 1849, cu prilejul unui banchet, a făcut oficiul de dragoman între comandantul unui corp de oaste şi ocârmuitorul judeţului Dolj.

Patriot, prin naştere, liberal, prin convingeri

Eugeniu_Carada
Încă din adolescenţă, Carada se arată „fermecat de ideile naţionaliste şi liberale”, alăturându-se mişcării de regenerare naţională. Tot acum vădeşte aptitudini organizatorice deosebite, o energie inepuizabilă şi forţa de a subjuga voinţa celor din jur, mobilizându-i cu o uşurinţă ieşită din comun. La 18 ani a sosit în Bucureşti, în căutarea unui câmp de activitate mai cast pentru făurirea operei sale. Începuturile au fost mai mult decât dificile, dar greutăţile nu l-au speriat niciodată: „Nu cunoştea pe nimeni şi nici bani nu avea. Din primele zile a avut de luptat din greu. Dormea pe băncile umbrite din jurul mlăştinoaselor lacuri ale Cişmigiului. Capul şi-l odihnea pe o pernă de cărţi, iar pânza albastră a cerului îi învelea corpul firav. Şi era fericit Eugeniu Carada, dacă putea zilnic să-şi astâmpere foamea cu o bucată de pâine uscată. Nu s-a descurajat însă. Avea încredere neclintită în steaua ce-i lumina calea”.

Proba de foc a capacităţilor sale organizatorice a dat-o la numai 19 ani, în septembrie 1855, când la Bucureşti a parvenit ştirea căderii Sevastopolului: a organizat pe străzile Capitalei o impunătoare manifestaţie de simpatie pentru Franţa! Congresul de la Paris, din 1856, nu numai că punea capăt războiului Crimeii, dar deschidea o epocă nouă pentru români, punând capăt protectoratului şi ingerinţelor Rusiei în treburile Principatelor Române, acestea trecând sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri. În acest context, Carada participă cu toată însufleţirea la luptele politice care se dau în Muntenia între 1856-1859, dovedindu-şi marea sa putere de muncă.

Departe de a rămâne un teoretician, Eugeniu Carada şi-a dat măsura capacităţii sale de bun gospodar ca membru al Consiliul Comunal al Bucureştiului şi ca ajutor de primar. Prin implicarea sa se fac primele planuri de sistematizare a oraşului, se întreprind lucrări de regularizare a cursului Dâmboviţei, se introduce gazul aerian în iluminatul public, se construiesc abatoare. Evenimentele politice din anii 1870-1871 – „revoluţia de la Ploieşti” (în urma căreia a fost din nou arestat), „incidentul din sala Slătineanu” – îl înscriu pe Eugeniu Carada pe linia unei acţiuni antidinastice, căreia îi va rămâne consecvent până la finele vieţii, deşi, ulterior, a recunoscut meritele lui Carol. Ca urmare, a evitat cu obstinaţie să-l întâlnească pe suveran, refuzând constant orice demnitate oficială care necesita un decret domnesc sau regal: a refuzat conducerea Direcţiei Generale a Căilor Ferate, a refuzat funcţia de Guvernator al Băncii Naţionale, nu a acceptat niciodată să fie ministru! În primăvara anului 1877 a purtat la Paris importante tratative financiare şi politice, din însărcinarea lui Ion Brătianu, după care a revenit la Bucureşti pentru a se ocupa de organizarea şi dotarea armatei. Deşi, în semn de apreciere, domnitorul Carol a vrut să-l înalţe la gradul de general şi să-i încredinţeze serviciile de intendenţă ale armatei, Carada a refuzat. Ca urmare, după exprimarea lui Victor Antonescu, „nici un galon, nici un decret nu arată celor mulţi rostul lui Carada în războiul de desrobire al ţării; nici o menţiune, nici o reclamă nu aminteşte faptele lui frumoase. Se vede că, dacă i s-ar fi adus vreo mulţumire, i-ar fi displăcut; dacă s-ar fi ştiut, modestia lui s-ar fi ofensat”.
Carada îşi consacră întreaga energie activităţii unioniste, văzând în unirea principatelor singura soluţie viabilă pentru viitorul naţiunii. Totuşi, după bucuria nemărginită a realizării unirii, domnia de şapte ani a lui Cuza a fost o perioadă de amare decepţii. Ideile de libertate şi dreptate, în care credea cu fanatism, nu se bucurau de cinstirea așteptată! Urând din toate puterile sufletului său pe Cuza, pe care-l percepea drept „despot” şi „imoral”, Carada a participat la tulburările din Bucureşti, izbucnite în lipsa domnului. De altfel, a fost şi arestat de două ori în această perioadă: la 28 septembrie 1859, pentru că a protestat într-o adunare publică împotriva suspendării ziarelor „Românul” şi „Nichipercea”, apărând libertatea de gândire şi de exprimare, şi la 9 iunie 1862, după asasinarea premierului Barbu Catargiu, învinuit că ar fi făcut parte din complotul căruia îi căzuse victimă acesta. Tot din perioada luptei purtată împotriva lui Cuza datează şi prietenia care l-a legat pe viaţă de Ion C. Brătianu, ei aflându-se în străinătate, împreună, atunci când Cuza a fost detronat.

Un economist antimonarhic în slujba independenţei de stat a României

Venirea pe tron a domnitorului Carol a însemnat debutul unei noi epoci nu doar în existenţa statului român, ci şi în viaţa lui Eugeniu Carada. Implicat încă de la început în activitatea politică de punere pe temelii moderne a statului (primul proiect de Constituţie a fost redactat, în doar 24 de ore, de C.A. Rosetti şi Eugeniu Carada), în primii ani de domnie a lucrat neobosit, alături de I.C. Brătianu, pentru organizarea ţării şi pentru lămurirea unor operaţiuni financiare în străinătate. Dincolo de avânturile revoluţionare şi de jocurile politice, necesare şi utile într-o anumită etapă, ceea ce a dat durabilitate şi valoare deplină faptelor lui Carada a fost gândirea sa economică, profundă şi originală, capabilă să identifice comandamentele esenţiale pentru dezvoltarea naţională a României moderne.

Grăitor în acest sens este modul în care, în programul guvernamental din 1867, Carada a sintetizat, în formule lapidare şi elocvente, ideile care aveau să reprezinte o veritabilă axă a întregii sale activităţi economice: „Criza noastră financiară, în mare parte, nu provine din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre, din reaua şi nedreapta noastră sistemă de impozite, din legile vicioase de percepţiune, din neorganizarea institutelor de credit, din care cauză comerţul şi industria ţării sunt în decădere. Vom îmbunătăţi finanţele noastre, mai cu deosebire îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole şi comerciale, care să ridice comerţul, industria, agricultura; să redea viaţă prin stimularea şi înlesnirea tranzacţiilor private, precum şi a lucrărilor publice ale Statului şi ale judeţelor. Fără un comerţ, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicare şi institute de credit, acelea nu pot prospera. A construi dar creditul, a completa sistema noastră de şosele şi a chema şi ajutorul aburului spre a grăbi transporturile, este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a ieftini exportarea productelor noastre. Cu acest mod vom da viaţă agriculturii şi industriei noastre, vom mări avuţia particulară şi prin aceasta chiar vom înmulţi şi resursele tezaurului public”.

Departe de a rămâne un teoretician, Eugeniu Carada şi-a dat măsura capacităţii sale de bun gospodar ca membru al Consiliul Comunal al Bucureştiului şi ca ajutor de primar. Prin implicarea sa se fac primele planuri de sistematizare a oraşului, se întreprind lucrări de regularizare a cursului Dâmboviţei, se introduce gazul aerian în iluminatul public, se construiesc abatoare. Evenimentele politice din anii 1870-1871 – „revoluţia de la Ploieşti” (în urma căreia a fost din nou arestat), „incidentul din sala Slătineanu” – îl înscriu pe Eugeniu Carada pe linia unei acţiuni antidinastice, căreia îi va rămâne consecvent până la finele vieţii, deşi, ulterior, a recunoscut meritele lui Carol. Ca urmare, a evitat cu obstinaţie să-l întâlnească pe suveran, refuzând constant orice demnitate oficială care necesita un decret domnesc sau regal: a refuzat conducerea Direcţiei Generale a Căilor Ferate, a refuzat funcţia de Guvernator al Băncii Naţionale, nu a acceptat niciodată să fie ministru! În primăvara anului 1877 a purtat la Paris importante tratative financiare şi politice, din însărcinarea lui Ion Brătianu, după care a revenit la Bucureşti pentru a se ocupa de organizarea şi dotarea armatei. Deşi, în semn de apreciere, domnitorul Carol a vrut să-l înalţe la gradul de general şi să-i încredinţeze serviciile de intendenţă ale armatei, Carada a refuzat. Ca urmare, după exprimarea lui Victor Antonescu, „nici un galon, nici un decret nu arată celor mulţi rostul lui Carada în războiul de desrobire al ţării; nici o menţiune, nici o reclamă nu aminteşte faptele lui frumoase. Se vede că, dacă i s-ar fi adus vreo mulţumire, i-ar fi displăcut; dacă s-ar fi ştiut, modestia lui s-ar fi ofensat”.

Întemeietor al Băncii Naţionale a României

După cum remarca Mugur Isărescu, geniul economic şi financiar al lui Eugeniu Carada s-a manifestat plenar în perioada 1883 – 1910, interval de timp în care a fost director ales al Băncii Naţionale, instituţie pe care el însuşi o proiectase. Poate cea mai importantă creaţie a lui Carada, Banca Naţională a României a fost înfiinţată pe baza proiectului de lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune realizat în 1880, în condiţii deosebit de complexe. „Ne putem imagina dificultăţile de care s-a lovit Carada în organizarea, administrarea şi conducerea unei bănci de emisiune, în condiţiile de atunci, de cât talent, energie şi putere de muncă a trebuit să dea dovadă pentru a realiza acest proiect. El a fost obligat să lupte permanent cu mentalitatea conservatoare obişnuită numai cu moneta metalică şi opusă utilizării biletelor de bancă în general. În al doilea rând, societatea românească ştia puţine despre credit şi nu înţelegea cum, pe baza unui instrument de credit comercial care era cambia (sau poliţa), se obţineau câştiguri fabuloase. Exista o teamă aproape superstiţioasă (în special a boierilor noştri) faţă de mulţimea de comercianţi şi bancheri care umplea zilnic holul Sălii de Marmură, cu portofelul burduşit de cambii pe care le scontau, obţinând de la ghişeele Băncii sumele corespunzătoare de bani”. Toate dificultăţile au fost învinse prin activitatea neobosită a lui Carada, care, deşi a refuzat constant să fie numit guvernator, conducea din biroul său de director toate lucrările Băncii Naţionale, fiind un veritabil spiritus rector al instituţiei. Aşadar, cu deplin temei, distinsul economist Victor Slăvescu putea să afirme că „activitatea şi organizarea Băncii Naţionale a României, în primul ei pătrar de veac, sunt indisolubil legate de numele şi vrednicia lui Eugeniu Carada, care a ştiut să-i închine toată mintea lui luminată şi tot devotamentul lui profund şi sincer”.

Un Mecena al românilor de pretutindeni

Dar, dincolo de realizările extraordinare în plan politic şi economic, poate că „opera fundamentală a binefăcătorului Eugeniu Carada trebuie căutată în altă parte. El a fost acela care a menţinut nestinsă candela conştiinţei naţionale în ţinuturile româneşti aflate sub vremelnice stăpâniri străine”. Folosind banii proprii, Carada s-a implicat în construirea multor şcoli şi biserici („Adormirea Maicii Domnului” din Braşov, catedrala din Vârşeţ), a subvenţionat ziare şi reviste, a plătit amenzile aplicate de tribunalele ungureşti patrioţilor români, a menţinut vie ideea că Transilvania este pământ românesc.
Ultimii ani din viaţă şi i-a consacrat celor două mari opere ale sale: Banca Naţională şi Partidul Naţional Liberal. Banca se prezenta cât se poate de bine, devenind o veritabilă pârghie de ridicare a economiei, un instrument în slujba progresului României, după cum indică cifrele: stocul metalic a crescut valoric de la 60.051.185 lei, în 1883, la 168.912.373, în 1910, iar beneficiile nete au urcat de la 2.737.823, în 1883, la 6.558.248 lei, în 1910. În schimb, partidul trecea prin puternice frământări. Dezbinarea partidului liberal în 1898, prin greşelile lui D.A. Sturdza, acţiunile „drapeliştilor”, conflictul dintre Carada şi Vasile Lascăr pe problema legii comunale (pe care Carada o considera străină de dogmele liberalismului) slăbiseră foarte mult partidul. De aceea, la finele lunii decembrie 1908, după demisia lui Dimitrie A. Sturdza, Carada a acţionat cu abilitate pentru ca şef al partidului să devină Ion I.C. Brătianu, fiul vechiului său amic şi camarad de luptă. Era convins că, în împrejurările date şi pentru multă vreme înainte, „nimic nu poate aduna la un loc mai mulţi români, ca amintirea şi ideile lui Ion Brătianu”. În seara de 12 februarie 1910, Carada a părăsit lumea aceasta trecătoare pentru a păşi în veşnicie, numele său înscriindu-se pentru totdeauna la loc de cinste în marea carte de istorie a neamului românesc. Astăzi, când societatea românească clamează absenţa unui „plan de ţară”, a unui ideal naţional, poate că cuvintele rostite de Eugeniu Carada în 1860 ne pot oferi, încă, un reper: „Pentru o Românie liberă: oricând, oricum, cu oricine, contra oricui!”.

Bibliografie

Ion Bulei, George Virgil Stoenescu (editori), Eugeniu Carada (1836-1910), Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2010;
N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. 1, studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, ediţie critică, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, Galaţi, Editura „Porto-Franco”, 1994;
Victor Slăvescu, Două centenare: Partenie Cosma şi Eugeniu Carada, extras din „Analele economice şi statistice”, nr. 3-5/1937, p. 4-26;
Vintilă Brătianu, Eugeniu Carada şi Economia Naţională, în „Luceafărul”, anul IX, nr. 7, 1 aprilie 1910.