o viață dedicată neamului românesc

(1898-1953)

„Destinul unui neam este mai presus ca fiecare dintre noi”.
La 28 ianuarie/10 februarie 1898 se naşte la Ruginoasa (palatul Cuza), judeţul Iaşi, Gheorghe I. Brătianu, viitorul mare istoric medievist şi om politic (şef de partid), fiul lui Ion I.C. Brătianu (1864-1927) şi al principesei Maria Moruzi-Cuza (1864-1921), văduva lui Alexandru Al. Cuza, fiul cel mare al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Naşterea este înregistrată la primăria comunei Ruginoasa, judeţul Iaşi (atunci judeţul Suceava), sub nr. 13 din 30 ianuarie 1898 (stil vechi) în Registrul stării civile pentru născuţi în anul 1898, ca fiu natural, cu menţiunea ulterioară: „Acest copil s-a legitimat prin căsătoria sub secvenţă (sub următor, n.n.) săvârşită între Dl. I.I.C. Brătianu cu Principesa Maria Moruzi înscrisă sub nr. 20 la cincisprezece februarie 1898 în registrele respective a comunei Ruginoasa. Primar / ss. Gh. Marian.”

Tinerețea

Între anii 1898 și 1916, copilăria şi adolescenţa le petrece alături de mama sa la Ruginoasa şi la Iaşi („Casa Pogor”, proprietatea Mariei Moruzi). Liceul îl urmează în particular la Iaşi, bacalaureatul susținându-l, în iunie 1916, la Liceul Naţional din Iaşi. Pentru prima dată copilul Gheorghe I. Brătianu îşi va cunoaşte tatăl la 11 ani, după atentatul din 8 decembrie 1909, când Ion I.C. Brătianu, aflat pe patul de suferinţă, a cerut să-şi vadă fiul. Scena impresionantă pentru acesta este descrisă în 1937 la cererea unei publicaţii cehoslovace.
bratianu

Primul studiu istoric publicat

Anul 1916 este un an deosebit în viaţa lui Gheorghe I. Brătianu. Împlineşte 18 ani la 10 februarie. Încheie, semnează şi datează „Iaşi, 14 Februar 1916” primul său studiu istoric pe care îl trimite spre publicare lui Nicolae Iorga la Vălenii de Munte. „Revista istorică”, anul II, nr. 3-6, martie-iunie, pp. 54-79 (25 pagini), condusă de Nicolae Iorga, publică studiul respectiv, sub titlul O oaste moldovenească acum trei veacuri (Încercări de studii istorice privitoare la vechile oştiri româneşti), cu cele două părţi: Răscoala boierimii împotriva lui Ştefan Tomşa (1615), pp. 54-67; Oştirea lui Ştefan-Vodă Tomşa în 1615, pp. 67-79. Spre sfârşitul lunii iulie vizitează, împreună cu un prieten (probabil Valeriu Bulgariu), pe Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, acesta dăruindu-i o mulţime de cărţi, tipărite la Tipografia „Neamul Românesc”. În prima parte a lunii august vizitează pe tatăl său, premierul Ion I.C. Brătianu, la vila „Florica” – Argeş, lângă Piteşti, azi Centrul de Cultură „Brătianu”, în localitatea Ştefăneşti-Argeş. Împreună se vor deplasa la Bucureşti, cu automobilul, împrejurare descrisă de Gheorghe I. Brătianu în volumul de amintiri File rupte din cartea Războiului, apărut în 1934 la Editura „Cultura Naţională”. La intrarea României în vâltoarea Marelui Război (1914-1918), la 15 august, solicită şi primeşte consimţământul scris al tatălui său de a se înscrie voluntar în armată (vârsta de recrutare era 20 ani), la Regimentul „Gheorghe Manu” nr. 2 Artilerie din Bucureşti. În perioada octombrie 1916 – martie 1917 este elev la Şcoala militară de ofiţeri de rezervă, arma artilerie, din Iaşi (Copou). Depune Jurământul militar la 27 noiembrie 1916.

Erou în Războiul Întregirii

La 31 martie 1917, absolvă Şcoala de ofiţeri în rezervă, artilerie. Este clasificat al şaselea între 285 elevi pe armă, cu media 8,13, şi al doilea între 141 elevi pe Baterie. Căpitanul Bardan, comandantul Bateriei elevi, l-a caracterizat ca fiind „unul dintre cei mai buni elevi ai Bateriei. Bun la cursuri şi la instrucţie. Foarte conştiincios, cu multă bunăvoinţă şi tragere de inimă”, concluzionând: „Se poate conta pe el în însărcinările cele mai dificile”.

La 1 iunie 1917 este avansat sublocotenent prin Înaltul Decret Regal nr. 631. Următoarele avansări în grad: locotenent – 23 iulie 1921; căpitan – 10 mai 1934; maior – 8 mai 1942. De la 5 septembrie 1941 a fost transferat în arma cavalerie. În vara anului 1917, ca sublocotenent şi ofiţer de legătură, este în comanda Regimentului 4 Artilerie (comandant: maiorul Nicolae Dăscălescu, viitorul general în al Doilea Război Mondial). În luna august este rănit în luptele de la Cireşoaia, faptă de care se va mândri, pe drept, toată viaţa. La 2 decembrie 1917, se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi; ia licenţa în anul 1919.

În prima parte a anului 1918 se află, ca sublocotenent, pe frontul din Bucovina. La terminarea campaniei este demobilizat şi trecut în rezerva armatei. Între anii 1920-1921 își continuă studiile la Paris, la Universitatea Sorbona, la École Pratique des Hautes Études şi la École des Chartes, cu mari personalităţi ca profesori: Ferdinand Lot, Gabriel Millet, Charles Diehl ş.a. În iulie 1921 devine licenţiat în Litere la Universitatea Sorbona.

În vara anului 1921, la 23 de ani împliniţi, se logodeşte, la Iaşi, cu Elena Sturdza (născută în Franţa, decedată la Paris, în 1970), fiica lui Grigore Sturdza, cu care se va căsători ulterior. Din căsătorie au rezultat copiii: Maria (1928-2017), gemenii Ion (1929-?) şi Ioana (1929-2009). În octombrie se stinge din viață mama sa, principesa Maria Moruzi-Cuza (1864-1921), la 57 ani. Gheorghe I. Brătianu va spune despre ea: „A fost pentru mine tot; a fost însă şi un suflet mare, care a trecut prin viaţă fără făţărnicie, fără slăbiciune.”

Cariera universitară

În 1922 desfășoară cercetări în arhivele din Genova şi Neapole copiind şi pregătind pentru tipar, la recomandarea lui Nicolae Iorga, Actele notarilor genovezi din Pera şi Caffa de la sfârşitul secolului al XIII-lea (1281-1290), în vederea doctoratului la Sorbona. Din august este avocat al baroului din Iaşi iar din decembrie, doctorand la Sorbona.

În 1923 la 25 ani susţine un doctorat în filosofie la Universitatea din Cernăuţi. Acest fapt îi permite să ocupe catedra de istorie medie la Universitatea din Iaşi, unde va profesa până în 1940, când se mută la Bucureşti. La 22 noiembrie susţine lecţia de deschidere la cursul de istorie universală la Facultatea de Litere cu tema: Concepţiunea actuală a istoriei medievale, cu idei novatoare deosebite.

În 1924 obţine titlul de profesor universitar titular. Participă la primul Congres Internaţional de Studii Bizantine, ţinut la Bucureşti, cu o comunicare despre colonia genoveză Pera la sfârşitul secolului al XIII-lea. Va fi prezent şi la al doilea Congres Internaţional de Studii Bizantine, ţinut la Belgrad în aprilie 1927, precum şi la al VI-lea Congres Internaţional de Studii Istorice, ţinut la Oslo în august 1928. Susţine comunicări şi la al IV-lea (în 1934) şi al V-lea (în 1936) Congres Internaţional de Studii Bizantine, participant fiind alături de N. Iorga, P.P. Panaitescu, M. Berza, E. Condurachi, A. Oţetea, V. Papacostea, C. Marinescu ş.a.

La 24 noiembrie 1927 moare tatăl său, Ion I.C. Brătianu, fiind înmormântat alături de bunicul său, Ion C. Brătianu (1821-1891), în cavoul familiei de la temelia bisericii Florica-Ştefăneşti, Argeş. În 1938, Gheorghe I. Brătianu va tipări, în memoria tatălui său, volumul Acţiunea politică şi militară a României în 1919, în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu. Lucrarea a fost reeditată după anul 1990.

Intrarea în Academia Română
La 2 iunie 1928 la propunerea lui Nicolae Iorga, cu 21 de voturi din cele 26 exprimate, Secţiunea Istorică a Academiei Române îl alege membru corespondent. Împlinise 30 de ani în 10 februarie. La 28 mai 1942, cu 27 voturi din cele 34 exprimate, Academia Română consfinţeşte alegerea lui Gheorghe I. Brătianu ca membru titular, în locul rămas vacant după asasinarea lui Nicolae Iorga la 27 noiembrie 1940. La 26 mai 1943, Gheorghe I. Brătianu, în Aula Academiei Române, în şedinţă publică solemnă, rosteşte Discursul de recepţie Nicolae Iorga – istoric al românilor, cu Răspunsul academicianului Alexandru Lapedatu. Asistă la solemnitate Conducătorul Statului, Mareşal Ion Antonescu şi vice-preşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu.
Omul politic
În anii 1926-1938 se implică activ în viaţa politică a ţării. Se înscrie în Partidul Naţional Liberal (1926), condus de tatăl său, Ion I.C. Brătianu. Devine şeful organizaţiei liberale din Iaşi (1927, octombrie). Este ales în Camera Deputaţilor (1927, 1928, 1931-1932, 1933-1937). La 9 iunie 1930 este exclus din Partidul Naţional Liberal, condus de Vintilă I.C. Brătianu (1867-1930), întrucât era de acord cu „Restauraţia”, prin revenirea la tron, la 8 iunie, a prinţului Carol, ca rege al României, sub numele de Carol al II-lea. Furios, Vintilă I.C. Brătianu l-a blamat pe nepotul său că „este o lichea, un ambiţios, rău sfătuit de nevastă-sa”. Gruparea „georgistă” desprinsă din P.N.L. devine partid politic, condus de Gheorghe I. Brătianu. Participă la alegerile din 1932 (14 deputaţi în Parlament; al patrulea partid al ţării), la alegerile din 1937 (16 deputaţi în Parlament; al şaselea partid al ţării). Partidul Naţional Liberal („georgist”), la 10 ianuarie 1938, va fuziona cu vechiul partid liberal, condus de Constantin (Dinu) Brătianu (1866-1950), unchiul lui Gheorghe I. Brătianu.
Cele mai importante scrieri, cursuri și poziții academice
În mai 1929, la 31 ani împliniți, susţine teza de doctorat la Universitatea Sorbona (Paris) sub îndrumarea marelui medievist Ferdinand Lot (1866-1952), Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIII-e siècle (Cercetări asupra comerţului genovez din Marea Neagră în secolul al XIII-lea), tipărită în acelaşi an la Paris şi comentată elogios în presa de specialitate. Durata susţinerii tezei: cinci ore; preşedintele comisiei: Charles Diehl (1859-1944), profesor şi cercetător medievist de talie mondială.

Între anii 1935-1938 tipăreşte importante lucrări de istorie medievală privitoare la Marea Neagră, precum şi lucrarea Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain (O enigmă şi un miracol: poporul român), Bucureşti, 1937, 134 pagini. Lucrarea a fost ulterior tradusă în germană, italiană. O a doua ediţie în limba franceză va apare în 1942, cu 226 pagini. În lunile august-septembrie 1938, la 40 de ani, face parte din delegaţia română, condusă de N. Iorga, la cel de-al VIII-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Zürich (Elveţia). Comunicarea sa, O nouă istorie a Europei în evul mediu: sfârşitul lumii antice şi triumful Orientului s-a bucurat de o largă audienţă, întrucât propunea (viziune inedită) o privire istorică asupra Europei dinspre Orient.

La 1 octombrie 1940 devine profesor titular la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, în locul lui Nicolae Iorga, care se pensionase. O lună mai tîrziu, la 11 noiembrie, susţine lecţia de deschidere, Ideea naţională la unguri şi la români pentru cursul de istorie universală Evoluţia ideii naţionale. Afirmă: „Dacă se zice că lauda duşmanului ne indică o greşeală, s-ar putea inversa: că insulta ne confirmă dreptatea şi de aceea am intenţia să continui”. Referirile la rapturile teritoriale (Basarabia, nordul Bucovinei, nord-estul Transilvaniei) din vara anului 1940 sunt directe, fără menajamente.

La 27 noiembrie este asasinat Nicolae Iorga, fapt care l-a zguduit profund. Participă la înmormântarea acestuia în Cimitirul Bellu Ortodox Bucureşti. Discursurile mortuare sunt interzise de oficialităţi. La prima oră de curs de la facultate, Gheorghe I. Brătianu a condamnat pe asasini şi a cerut asistenţei păstrarea unui moment de reculegere. La refuzul unor studenţi legionari de a se conforma, profesorul le-a cerut în mod energic să părăsească sala. În concepţia sa, Nicolae Iorga era mai presus de patimile politice. A afirmat: „Destinul unui neam este mai presus ca fiecare dintre noi”.

La 1 martie 1941 este numit director al Institutului de Istorie Universală „N. Iorga”, înfiinţat în 1937 şi condus de Nicolae Iorga în anii 1937-1940. La 6 decembrie (de Sf. Nicolae, făcând o tradiţie), Institutul îşi reia activitatea după o lungă întrerupere, cauzată de moartea lui N. Iorga şi deteriorarea clădirii în urma cutremurului de pământ din 10 noiembrie 1940.

La 24 mai 1941 încheie, la Universitatea din Bucureşti, cursul Evoluţia ideii naționale. Avea să spună studenţilor: „Rareori un şir de prelegeri a fost susţinut în împrejurări mai grele, la umbra unei mai mari şi constante ameninţări. Început a doua zi după cutremur, întunecat de tragedia ce a pus capăt vieţii lui Nicolae Iorga, întrerupt de frământările sângeroase din ianuarie (aşa numita „rebeliune legionară”, n.n.) – şi constatăm cu satisfacţie că nu lipseşte în urma lor decât o singură prelegere (cea de faţă, n.n.) – n-a fost aproape săptămână în care să nu mă întreb dacă îmi va fi dat să ajung la capătul cursului”. Majoritatea prelegerilor universitare ţinute de Gheorghe I. Brătianu de-a lungul anilor, îndeosebi la Bucureşti, sunt presărate cu varia confesiuni ale profesorului de genul celei de mai sus, stabilind o punte sufletească de legătură între vorbitor şi auditoriu.

Mobilizat în Războiul din Est
La 22 iunie 1941, România intră în vâltoarea celui de-al Doilea Război Mondial, alături de Germania, cu scopul eliberării teritoriilor româneşti răpite în vara anului 1940 de fosta URSS şi Ungaria horthystă. Gheorghe I. Brătianu (căpitan de artilerie în rezervă) este mobilizat şi participă la campania din Basarabia (22 iunie – 20 octombrie 1941). Ideea scriitorului Ion Vinea cu privire la „voluntariatul” perpetuum a lui Gheorghe I. Brătianu este una gazetărească şi nu corespunde adevărului istoric. Mai mult, i-a creat destule necazuri după război, când moşia de la Răteşti-Argeş urma să fie confiscată de comunişti, întrucât Gheorghe I Brătianu ar fi fost „voluntar” (şi nu mobilizat, ca ofiţer !) pe frontul „anti-sovietic” din anii 1941-1944.

Între anii 1941-1943 deține poziția de decan al Facultăţii de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, funcţie din care demisionează la 1 decembrie 1943. Această funcţie a fost deţinută anterior de Nicolae Iorga. Susține un amplu program de conferinţe pe întreg cuprinsul ţării pentru a argumenta samavolnicia rapturilor teritoriale din vara anului 1940. Tipăreşte şi prefaţează primele lucrări postume ale lui Nicolae Iorga: Oameni reprezentativi în purtarea războaielor (Lecţii ţinute la Şcoala Superioară de Război, în 1937), în 1943; Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia a III-a, în 1944.

În februarie 1942, la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti (în Aula Magna a actualei Universităţi Naţionale de Apărare „Carol I” din Şoseaua Pandurilor) prezintă şase prelegeri ale cursului Originile şi formarea unităţii româneşti, care vor sta la baza volumului omonim, în limba franceză, din anul 1943, răspândit şi peste hotare, cu hărţi şi ilustraţii în interior. În august se află pe front, în Crimeea, însoţind trupele Corpului de Cavalerie, staţionat în Peninsulă, după căderea Sevastopolului la 1 iunie 1942. Cu acest prilej vizitează localităţile despre care scrisese, inclusiv în teza de doctorat susţinută la Sorbona.

La 6 martie 1943, este cooptat în Biroul Păcii, structura guvernamentală menită să pregătească documentele pentru Conferinţa de Pace ce va avea loc după terminarea războiului. În Biroul Păcii au mai fost cooptaţi: Horia Hulubei, rectorul Universităţii din Bucureşti, academicieni şi oameni de cultură, între care Victor Papacostea, Ion Simionescu, Silviu Dragomir, Grigore Antipa ş.a. La 13 decembrie susține prelegerea inaugurală la cursul Formule de organizare a păcii în istoria universală (8 prelegeri în anul 1943/1944, 13 prelegeri în anul 1946/1947) de la Universitatea din Bucureşti. Cursul marchează o nouă direcţie în cercetarea istorică a profesorului: „Pacea este expresiunea unui sentiment general. Dar ce fel de Pace? Va fi o pace a sclaviei? Va fi o pace a înţelegerii ?” Un curs similar a ţinut la Şcoala Superioară de Război, în 1945.

Începutul sfârșitului
Anul 1944 este încărcat cu acţiuni de ordin politic şi diplomatic ce priveau destinul ţării şi al poporului român, atât imediat înainte de 23 august, cât şi după, când ocupantul sovietic a dictat noilor guvernanţi obedienţi de la Bucureşti. La 22 septembrie în redacţia ziarului „Viitorul” (din strada Academiei – Bucureşti) colonelul Laschey, profesor universitar la catedra de Istorie Diplomatică a Universităţii din Moscova şi prim-redactor al cotidianului „Krasnaia Svezda” (Steaua Roşie) a avut o întrevedere cu Gheorghe I. Brătianu. (Apud „Viitorul” nr. 9313, p. 4). Nu se cunoaşte conţinutul convorbirii, dar se poate deduce din cele ce au urmat a doua zi.

La 23 septembrie în „Scânteia”, anul 1, nr. 3, apare editorialul nesemnat Schimbarea la faţă a d-lui Gheorghe I. Brătianu, cu ameninţarea: „Killinger (ambasadorul Germaniei la Bucureşti, care s-a sinucis, n.n.) a tras consecinţele […]. Jos masca, domnule hitlerist, Gheorghe Brătianu! Şi trage consecinţele”. În zilele următoare, în aceeaşi publicaţie au apărut, nesemnate, articole similare. În dimineața de 11 noiembrie, ziarele din Capitală au anunţat că toţi membrii guvernelor din anii 1940 – 23 august 1944 au fost arestaţi.
La 6 decembrie la Institutul de Istorie Universală „N. Iorga” are loc şedinţa de deschidere festivă a anului academic. Din cuvântarea cu acest prilej a directorului Institutului, profesorul Gheorghe I. Brătianu: „Adevărul rămâne oricare ar fi soarta slujitorilor săi. De un lucru mă simt însă încredinţat să vă asigur: că atât timp cât acest aşezământ va avea fiinţă şi va purta numele lui Nicolae Iorga, eu sau oricare va vorbi din acest loc nu se va abate de la lozinca ce a fost un îndreptar statornic al vieţii sale şi i-a luminat, cu licăriri de fulger, ceasul întunecat al sfârşitului. Tot ea ne călăuzeşte şi în viitor; o cuprind doar întreagă aceste două cuvinte NAŢIUNE şi LIBERTATE”.

La 10 mai 1946 este martor în procesul intentat Mareşalului Ion Antonescu şi altor personalităţi politice din anii 1940-1944. La 10 februarie 1947, la Paris, delegaţia României semnează Tratatul de Pace, prin care România este declarată ţară învinsă în al Doilea Război Mondial, îi este refuzat statutul de cobeligeranţă la victoria asupra Germaniei naziste, este obligată să plătească mari despăgubiri de război (fostei URSS) etc. În seara zilei respective, în amfiteatrul „Alexandru Odobescu” al Facultăţii de Litere din Bucureşti, profesorul Gheorghe I. Brătianu, precedând prelegerea la cursul Formule de organizarea păcii în istoria universală, a protestat vehement asupra clauzelor înrobitoare impuse prin Tratat şi a afirmat: „Ne-au fost răpite teritorii scumpe nouă – Basarabia şi Bucovina”.

La 29 iulie, Adunarea Deputaţilor (Parlament unicameral din 1946) aprobă Jurnalul Consiliului de Miniştri prin care este dizolvat Partidului Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu, Ion Mihalache), iar fruntaşii săi deferiţi justiţiei în procesul ce a avut loc în 29 octombrie – 11 noiembrie 1947. Activitatea Partidului Naţional Liberal (Constantin Dinu Brătianu) a fost paralizată şi s-a impus autodizolvarea. Sfătuit de prieteni să se expatrieze, Gheorghe I. Brătianu a replicat ferm: „Brătienii nu dezertează din România!” Singura „excepţie” care a acceptat-o a fost cea din ianuarie 1944, când, în condiţiile în care frontul germano-sovietic se apropia de graniţele estice ale României, şi-a trimis cei trei copii în Franţa, la Paris, unde se aflau rudele din partea soţiei, spunându-le la despărţire, cu o premoniţie uluitoare, că s-ar putea să nu se mai vadă vreodată. Şi aşa a fost!

Perioada domiciliului obligatoriu
15 august 1947 este data oficială a fixării domiciliului obligatoriu pentru Gheorghe I. Brătianu în locuinţa din str. Popa Chiţu nr. 26, Bucureşti. I s-au interzis contactele externe (urma, în august 1948, să fie la Paris la al VI-lea Congres Internaţional de Studii Bizantine, cu o comunicare privitoare la Dobrogea). Totodată a fost suspendat de la Universitate şi de la conducerea Institutului „N. Iorga”, iar revista acestui institut a fost sistată. Pe durata domiciliului obligatoriu (15 august 1947 – 5/6 mai 1950) a fost supravegheat zi şi noapte (post fix de pază cu subofiţer în incinta locuinţei menţionată) şi cu rapoarte zilnice (scrise manu) de supraveghetori.

La 9 iunie 1948 prin Decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Academia Română a fost transformată în Academia R.P.R. Ca urmare, la 98 de personalităţi ştiinţifice şi culturale româneşti, între care şi Gheorghe I. Brătianu, le-a fost retras titlul de academician (19 membri titulari, 51 membri corespondenţi, 28 membri de onoare). La 3 iulie 1990, prin Hotărâre a Adunării Generale, Academia Română repune în drepturi pe toţi cei 98 de academicieni cărora regimul comunist le-a retras titlul.

Arestarea, întemnițarea și sfârșitul la Sighet
În noaptea de 5/6 mai 1950 este arestat şi apoi întemniţat la închisoarea deţinuţilor politici din Sighet, fără să i se intenteze proces. Această închisoare (din 1993, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei) a funcţionat în perioada 6 mai 1950 – 15 iunie 1955. Peste 160 de personalităţi politice, culturale, eclesiastice, militare au suferit condiţii grele de detenţie, 51 dintre acestea, între care şi Gheorghe I. Brătianu, au sfârşit tragic. Acesta a decedat în aprilie 1953, la 55 de ani împliniţi, în celula nr. 73. Este înmormântat în Cimitirul săracilor de pe malul Izei, fără cruce la cap şi fără să se ştie exact mormântul. În anul 1971 (soţia, Elena Brătianu decedase în 1970 la Paris, unde locuia din 1958, având cetăţenie dublă: franceză-română) autorităţile române permit familiei (cele două fiice, Maria şi Ioana) să strămute osemintele de la Sighet la Ştefăneşti-Argeş, în necropola Brătienilor. A fost înhumat într-o nişă, alături de unchiul său, Constantin (Dinu) Brătianu, sub inscripţia: „Au murit la Sighet, neclintiţi în credinţa lor. Oseminte aşezate în aceeaşi criptă la 2.X.1971”.
Posteritatea lui Gheorghe Brătianu
Între anii 1953-1963 numele lui Gheorghe I. Brătianu a fost interzis de a fi evocat, cu excepţia când era acoperit cu invective: „fascistul Gh. Brătianu” (Barbu T. Câmpina, 1953), „reacţionarul Gh. Brătianu” (Mihail Roller, 1952) ş.a. La fel, au fost interzise lucrările lui din toate bibliotecile publice. Abia în anii 1977-1980 apar primele articole în presa de specialitate privitoare la viaţa şi opera lui Gheorghe I. Brătianu, care, în 1978, ar fi împlinit 80 de ani, şi au trecut 25 ani de la moarte. Articolele sunt semnate de Paul Cernovodeanu, Ştefan S. Gorovei, Ştefan Ştefănescu, Lucian Boia ş.a. Pentru ca, în 1980, cu prilejul celui de al X-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice, desfăşurat la Bucureşti, în august, să apară prima reeditare, după anul 1948, din lucrările lui Gheorghe I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Valeriu Râpeanu, directorul Editurii Eminescu, care a tipărit cartea apărută în 1945, şi care nu s-a pus în circuitul de librărie, în 1980.

În 1969 Societatea Dacoromana din München, în tomul IX din Acta historica, publică volumul Georges I. Brătianu, La Mer Noire. Des origines à la conquête ottomane, cu o prefaţă semnată de V. Laurent, capodopera ştiinţifică a marelui istoric. Lucrarea a fost editată în limba română, la Editura Meridiane în 1988, Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană. Se împlinea astfel un proiect lansat de Nicolae Iorga, la începutul secolului al XX-lea, prin lecţiile ţinute la Şcoala Superioară de Război: Chestiunea Rinului (1912; 24 lecţii); Chestiunea Dunării (1913; 25 lecţii); Chestiunea Mării Mediterane (1914; 24 lecţii); Chestiunea Oceanelor (1919; 12 lecţii), care marcau o viziune geopolitică (poate pentru prima dată în istoriografia română) asupra unor zone geostrategice europene şi nu numai, cu factori de risc ridicat în dinamica evenimentelor istorice. Parcă dinadins Nicolae Iorga a lăsat pentru discipolul său, Gheorghe I. Brătianu, zona Mării Negre, ca zona geostrategică cu factori de risc şi astăzi, analizată în mod strălucit pentru epoca cercetată de savantul istoric, fără să fi trăit clipa s-o vadă tipărită în limba franceză la München, sub îngrijirea prietenului său Vitalien Laurent (1896-1973).

În 1988 apare la Universitatea din Iaşi, nepus în circuitul de librărie, volumul de studii şi documente Confluenţe istoriografice româneşti şi europene. 90 de ani de la naşterea lui Gheorghe I. Brătianu, coordonat de Victor Spinei. În cele 550 pagini, istorici de pe întreg cuprinsul ţării analizează opera istorică a lui Gheorghe I. Brătianu, prezintă documente din viaţa şi activitatea acestuia, evocă prin amintiri marea sa personalitate ca om, profesor şi istoric. Din motive lesne de înţeles nu este luată în discuţie detenţia lui Gheorghe I. Brătianu în închisoarea deţinuţilor politici de la Sighet în anii 1950-1953.

La 10 februarie 1998, în Aula Academiei Române este comemorat Centenarul naşterii lui Gheorghe I. Brătianu, 1898-1998. Au evocat personalitatea ilustrului istoric academicienii Eugen Simion, Cornelia Bodea, Dan Berindei, Ştefan Ştefănescu, Pompiliu Teodor, precum şi profesorul Valeriu Râpeanu. A fost prezentă în prezidiu Ioana Brătianu, fiica istoricului.

Bibliografie:
Gheorghe Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană. Vol.I. Trad.de Michaela Spinei. ediție îngrijită de Victor Spinei. Editura Meridiane București, 1988
Corneliu Ciucanu, Dreapta românească interbelică. Politică și ideologie, Ed. TIPO Moldova, Iași, 2009
Gheorghe I. Brătianu, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Valeriu Râpeanu, Editura Eminescu, București, 1980
Aurel Pentelescu, Liviu Țăranu, Gheorghe I. Brătianu în dosarele Securității. Documente (1947-1953), Editura Enciclopedică, București, 2006
Idem, Pagini din tinerețea lui Gheorghe I. Brătianu, Buzău, Editura Editgraph, 2018