„Cel mai mare abil care s-a văzut vreodată”

„Tinerilor, împliniţi-vă datoria: faţă de ţara voastră, faţă de generaţia voastră, faţă de conştiinţa voastră”.

Gh. Tătărescu este una din personalităţile reprezentative ale celei de-a treia generaţii de liberali români, generaţie care se împlinise în ajunul Primului Război Mondial, la care a participat direct pentru împlinirea idealului naţional al tuturor românilor. Afiliaţia la această generaţie are la bază trei elemente “apartenenţa socială, formaţia intelectuală şi orientarea politică” caracteristice pentru omul politic Gh. Tătărescu.

Născut la 22 decembrie 1886, la Craiova, era al şaselea copil dintre cei 11 ai părinților săi, Nicolae şi Speranţa Tătărescu. Provenea, pe linie paternă, dintr-o familie de ţărani înstăriţi din satul gorjan Vlăduleni. Tatăl său, generalul Nicolae Tătărescu (1850-1916) inaugurase, în familie, tradiţia carierei militare, pe care o vor urma fraţii lui Gh. Tătărescu, ca şi cumnaţii acestuia.

Pe linie maternă, el cobora din cea mai veche boierime olteană, mama sa, Speranţa Tătărescu, născută Pârâianu, avea strămoşi atestaţi în documente începând cu secolul XV, proprietari de întinse moşii, dregători în sfaturile domneşti şi ctitori de mănăstiri. Se înrudea și cu vechile familii olteneşti Urdăreanu, Bengescu, Romanescu, Otetelişanu, Săvoiu, care dăduseră mari personalităţi politice. De altfel în 1916 s-a căsătorit cu Arelia Pitişteanu (m. 1968) descendenta unui neam boieresc din Muntenia înrudită cu familiile Otetelişanu, Cantili, Dumitrescu.

Studii de Drept la Paris și o teză de doctorat ignorată de contemporani

Şcoala primară, gimnaziul şi liceul le termină la Craiova unde obţine şi bacalaureatul. Urmează studiile în drept la Universitatea Bucureşti. După ce îşi ia licenţa aici, va pleca la Paris unde îşi dă doctoratul cu teza intitulată Regimul electoral şi parlamentar în România. În teza sa realiza o analiză critică, imparţială, cu luciditate şi simţ istoric, a regimului electoral şi parlamentar din Vechiul Regat, pe baza prevederilor Constituţiei din 1866, evidenţiind deviaţiile sistemului electoral, pledând pentru introducerea votului universal.

Tătărescu formula concluzia că “pentru a pune capăt minciunii parlamentare trebuie să se pună capăt minciunii electorale”. El susţinea că “dacă parlamentul este o ficţiune…, aceasta se datoreşte faptului că alegerile din care a ieşit sunt nişte ficţiuni…. trebuie deci ca parlamentul să fie expresia voinţei ţării, pentru ca guvernul să poată fi expresia voinţei ţării, pentru ca guvernul să poată fi expresia voinţei parlamentului. Reorganizarea sistemului electoral – iată cu ce trebuie început”.

Teza care îl situa pe Tătărescu în stânga spectrului politic, a fost ignorată de contemporani şi uitată de urmaşi. Singurul care a atras atenţia asupra acestei teze a fost N. Iorga, în cadrul unui discurs rostit în Camera Deputaţilor, la 5 februarie 1920, de către Gh. Tătărescu.

Într-una dintre notele sale zilnice, Mihail Manoilescu, o vreme oponentul liberalilor, sintetiza plin de maliţiozitate, biografia lui Tătărescu, astfel: “Fiu de general oltean, doctor în drept la Paris, ca atâţia alţii, nu depăşea prin nimic nivelul unui politician obişnuit. În profesia lui nu s-a reliefat niciodată, ca intelectual n-a avut decât o singură manifestare, o piesă de teatru patriotardă, Când vine Viforul; ca orator era îndrăzneţ dar fără idei”.

tatarascu

Intrarea în PNL și suporter al lui Ionel Brătianu

După întoarcerea în ţară în 1912, Tătărescu se înscrie în Partidul Naţional Liberal, fiind în grupul care l-a sprijinit pe Ionel Brătianu să imprime partidului o nouă orientare concretizată prin cuprinderea în programul liberalilor a celor două reforme: votul universal şi reforma agrară. Cei doi șefi liberali, I.I.C. Brătianu şi I.G. Duca recunoscând însuşirile excepţionale ale lui Gh. Tătărescu, i-au deschis porţile Parlamentului României. În 1919 este ales pe listele liberalilor şi va fi o prezenţă neîntreruptă în toate legislaturile interbelice.

Meritele sale au fost recunoscute şi pe front, în timpul celui de-al doilea război balcanic, la care a participat ca sublocotenent de rezervă, ca și în Primul Război Mondial când a deţinut gradul de locotenent în rezervă. În timpul retragerii în Moldova, a fost aghiotant al comandantului Școlii militare de ofiţeri din Botoşani. Aici a ţinut câteva conferinţe şi prelegeri pentru redresarea moralului colegilor militari.

Având experienţa războiului balcanic, va publica după campania din Bulgaria, în 1913 un studiu critic asupra situaţiei în care se găsea sub aspectul pregătirii logistice şi profesionale, Armata Română. Titlul acestui studiu ilustra conţinutul său: „Relele organice ale armatei noastre”. Era primul său text politic important, care analiza lucid un important segment al societăţii româneşti – armata.

În 1918, către sfârşitul războiului, Alexandru Averescu va da naştere la o intensă polemică, cu privire la răspunderile pentru eşecurile dezastruoase din timpul campaniei militare din 1916. Averescu atribuia aceste răspunderi, în marea lor majoritate, lui Ionel Brătianu şi bineînţeles P.N.L..

Autor al primului studiu critic asupra răspunderilor clasei politice

În această conjunctură apare un al doilea studiu critic, editat şi publicat la Botoşani în 1918, mutilat însă la tipărire, cu titlul Răspunderile şi în care autorul, Gh. Tătărescu arată că răspunderile pentru starea armatei trebuiesc extinse asupra întregii clase politice româneşti şi nu numai asupra liberalilor. Autorul concluziona că cea mai mare parte din culpă se regăsea în caracterul, încă oligarhic al societăţii româneşti. Soluţia pentru înlăturarea acestor situaţii era o amplă mişcare de reformă socială şi politică. El arată că “dacă voim să avem o trupă însufleţită… trebuie să dăm ţărănimii educaţia cetăţenească pe care n-o are…”.

Prefacerile de ordin sufletesc, economic, şcoala şi urna electorală sunt soluţiile pentru care pledează Tătărescu, în ambele sale studii politice. După intrarea în Parlamentul României, Gh. Tătărescu a parcurs întregul drum al ascensiunii politice. Începând cu anul 1923 este cooptat în guvernul I.I.C. Brătianu, deţinând funcţia de subsecretar de stat la Interne, un minister la care titular a fost însuşi Brătianu.

Subsecretarul de la Interne care a stăvilit revolta de la Tatar-Bunar

În această calitate va coordona înăbușirea revoltei de la Tatar-Bunar în septembrie 1924, o mișcare provocatoare din sudul Basarabiei, pusă la cale de agenți dirijați de la Moscova, cu scopul de a crea o republică sovietică pe teritoriul României și a conduce astfel la dezmembrarea statului român. Dezordinile din zilele de 15, 16 și 17 septembrie 1924, de la Tatar-Bunar și în alte comune din împrejurimi au impus luarea de măsuri energice pentru restabilirea ordinii. Despre această acțiune, Tătărescu declara în fața parlamentarilor: „Domnilor deputați, știți ce s-a petrecut apoi și știți cu câtă grabă au intervenit Jandarmeria și Armata, cunoașteți cu toții împrejurările care au întovărășit acțiunea acestei armate, care în câteva zile a restabilit ordinea în cele câteva sate ocupate și terorizate de bande…”.

Discursul publicat sub titlul Internaționala a III-a și Basarabia, rostit în Adunarea Deputaților la 9 decembrie 1925, era o expunere amănunțită a revoltei de la Tatar Bunar, precum și mesajul clar referitor la poziția internațională a statului român, ca apărător al ordinii democratice europene. Unanim aprobate de Parlamentul României, măsurile și discursul au fost hotărâtoare în cariera politică a lui Gheorghe Tătărescu.

Secretar general al PNL și adeptul unei înțelegeri cu regele Carol al II-lea
În anul 1927, liberalii revin la putere, iar I.I.C. Brătianu declarându-l „bun în grad” îl desemnează pe Tătărescu în aceeaşi importantă funcţie de subsecretar la Interne. Mihail Manoilescu specula pe această menţinere în grad, susţinând că Brătianu recunoştea valoarea oarecum modestă a colaboratorului său mai tânăr.

Urmaşii lui Ionel Brătianu la conducerea P.N.L. au recunoscut valoarea fostului subsecretar de la Interne. Atât Vintilă Brătianu cât şi I.G. Duca au asigurat ascensiunea acestuia în ierarhia partidului. Recunoaşterea deplină a venit din partea lui I.G. Duca, sub a cărui preşedenţie, Tătărescu va ajunge să deţină începând din 1931, funcţia de secretar general, argument favorabil pentru o viitoare succesiune la conducerea P.N.L..

Rolul, poziţia, motivaţiile acţiunilor pe care le-a întreprins Gh. Tătărescu în cadrul tensiunilor interne care au slăbit P.N.L. după moartea lui Ion I. C. Brătianu şi după venirea lui Carol al II-lea în ţară, nu pot fi explicate decât privind liniile generale ale evoluţiei liberalismului românesc.

După revenirea regelui Carol al II-lea în ţară, Gh. Tătărescu caută să sprijine o înţelegere între rege şi P.N.L.. Deschiderea faţă de colaborarea liberalilor cu regele va face posibilă constituirea la 14 noiembrie 1933, a guvernului naţional liberal condus de către I.G. Duca. În acest guvern Gh. Tătărescu ocupă, pentru prima dată o funcţie de ministru, al Industriei şi Comerţului. După asasinarea lui I.G. Duca de către legionari, Gh. Tătărescu va difuza la radio un Apel la tineret, pledând pentru “un naţionalism creator” şi nu pentru o învrăjbire între români sau pentru violenţă politică.

Desemnarea ca prim-ministru, cu susținerea partidului
Anul 1934 înseamnă pentru Tătărescu începutul apogeului său politic, desemnarea ca prim-ministru la 3 ianuarie 1934, îl va instala definitiv între personalităţile politice de primă mână din deceniul al IV-lea interbelic.
Potrivit lui Pamfil Șeicaru, martor, în noaptea de 2/3 ianuarie 1938, la dezbaterile aprinse din casa lui Gheorghe Tătărescu, referitoare la succesiunea politică a lui I. G. Duca, regele Carol al II-lea ar fi vrut ca președinte de Consiliu pe Richard Franasovici, care nefiind de acord l-a recomandat pe Gheorghe Tătărescu. Acesta refuză la rândul lui președinția Consiliului, insistând ca ea să fie cedată lui Constantin. I. C. Brătianu, odată cu aceea a partidului. Au fost necesare insistențele principalilor fruntași ai Partidului Național Liberal pentru ca Tătărescu să accepte, cu acordul prealabil al lui Constantin. I. C. Brătianu, președinția Consiliului de Miniștri, urmată de reconfirmarea sa în funcția de secretar general al partidului. Configuraţia noului Cabinet era aproape similară cu cea condusă de I.G. Duca ca şi programul de guvernare.

Manoilescu remarca la numirea primului ministru: „Nu a existat vreodată uimire şi stupefacţie mai mare la numirea unui prim-ministru în România decât în ziua din ianuarie 1934, când a fost ales pentru această demnitate Tătărescu”. Iar în continuare se întreba: “Calităţi de caracter? Una, dar aceea superlativă; a fost considerat în politica românească drept cel mai mare abil care s-a văzut vreodată”.

Guvernarea 1934-1937 – o eră de pace și liniște
Referindu-se la guvernarea liberală din anii 1934-1937, acelaşi Manoilescu scria că “… însuşi spiritul lui tranzacţional şi oportunist şi măiastra lui echilibristică au putut folosi ţării. Aşa a fost în 1934, la începutul lungii «domnii» când a reuşit să destindă apăsătoarea atmosferă creată prin asasinarea lui Duca, să localizeze sancţiunile la cei trei autori direcţi. El a oferit ţării o eră de pace şi linişte de patru ani, eră care a semănat şi în calitate şi în scăderi cu persoana conducătorului guvernului: fără strălucire, fără fapte mari, dar şi fără drame ca aceea cu care începuse, epocă de dezvoltare mediocră, dar liniştită care a coincis cu faza ascendentă şi reparatoare a crizei mondiale, permiţând redresarea relativă a ţării fără mari eforturi de imaginaţie creatoare…”.

Indiferent de criticile sau ironiile subțiri din memoriile mai multor contemporani, amici sau inamici, guvernarea Gh. Tătărescu a însemnat pentru România o perioadă a echilibrului economic, al liniştii sociale şi al progresului spiritual. Pe de altă parte, critici i se aduc politicianului care ar fi contribuit la destrămarea partidelor – începând chiar cu cel din care făcea parte – la desființarea democrației sprijinind regele Carol al II-lea și instaurarea dictaturii regale. Pe seama sa s-a pus de unii diplomați ai vremii și rușinoasa destituire a lui Nicolae Titulescu.

Perioada care a urmat alegerilor din 1937, alegeri apreciate ca fiind libere şi corecte, sub directa supraveghere a lui Gh. Tătărescu, a marcat apropierea tot mai mult de rege şi obiectivele sale. Fostul prim-ministru a acceptat la 10 februarie 1938, cu acordul lui C.I.C. Brătianu, să facă parte alături de toţi foştii preşedinţi de Consiliu ai României întregite, din guvernul condus de patriarhul Miron Cristea. Acest proiect al lui Carol al II-lea fusese acceptat şi de către N. Iorga, Alexandru Averescu, C. Angelescu, Al. Vaida-Voievod, Arthur Văitoianu, George G. Mironescu, ca fiind una din posibilele soluţii ale unei guvernări peste partide, un mai vechi deziderat de-al regelui. În acest guvern, Tătărescu a deţinut interimatul la Afacerile Străine, iar începând cu 12 februarie 1938, a acceptat să facă parte din Comisia însărcinată cu elaborarea noii Constituţii, pe baza proiectului elaborat de Istrate Micescu, conform indicaţiilor suveranului.
Consilier regal și din nou prim-ministru în cel mai cumplit an al României Mari
La 30 martie 1938 a fost de acord să facă parte, în calitate de consilier regal, din Consiliul de Coroană, organ consultativ permanent cu membri numiţi de suveran. Ulterior a acceptat să facă parte din F.R.N., înfiinţat la 15 decembrie 1938. Deşi a acordat regimului de autoritate regală, sprijinul său, Tătărescu nu a fost un entuziast al dictaturii regale, considerând-o ca pe o necesitate de moment.

În timpul ultimelor două guverne Miron Cristea şi a guvernului Armand Călinescu, a deţinut funcţia de ambasador al României în Franţa. După asasinarea lui Armand Călinescu, este numit preşedinte al Consiliului de Miniştri (25 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940). Din nefericire era ultimul şef de guvern al României Mari, care sub „presiunea forţei şi a violenţei împotriva dreptului şi a dreptăţii”, a fost nevoit să evacueze Basarabia, pământ străvechi românesc. La 22 iunie 1940, F.R.N. devine prin decret regal, Partidul Naţiunii, partid unic, în frunte, cu regele şi cu o conducere din care însă Tătărescu lipsea.

„Opoziția memorialistică” față de Ion Antonescu
După pierderile teritoriale din iunie-august 1940, Ion Antonescu a cerut abdicarea lui Carol al II-lea, realizată la 6 septembrie 1940. Actul în sine a fost, alături de războiul împotriva U.R.S.S., calificat de Gh. Tătărescu drept o eroare politică de dimensiuni nemaiîntâlnite în istoria modernă a României. Ca urmare, legăturile cu regimul antonescian s-au menţinut destul de reci. A fost, pentru scurtă vreme, în toamna anului 1940, supus regimului de domiciliu obligatoriu. Este arestat la 27 noiembrie 1940 de poliţia legionară şi salvat de la un tragic deznodământ, de intervenţia prefectului Rioşanu.
Din ianuarie 1941, Gh. Tătărescu s-a retras la moşia sa de la Poiana-Gorj, abţinându-se de la gesturi de opoziţie faţă de regimul antonescian şi ironizând drept “opoziţie memorialistică”, corespondenţa dintre liderii partidelor istorice şi Conducătorul statului. În 1942 a fost singurul fost prim-ministru care a răspuns invitaţiei mareşalului Ion Antonescu de a participa la Chişinău, la serbările aniversării unui an de la reunirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.

Din primăvara anului 1943, Tătărescu e convins că pe plan extern România trebuie să-şi revizuiască relaţiile cu Uniunea Sovietică, datorită înfrângerilor pe care le suferă Axa. Propune negocieri separate cu sovieticii, pentru un armistiţiu, urmat de un tratat bilateral de prietenie care să garanteze structurile democratice ale statului român. La 26 martie 1943 se va adresa în scris preşedinţilor P.N.Ţ. şi P.N.L., Iuliu Maniu şi respectiv C.I.C. Brătianu, propunându-le armistiţiu intern, o Uniune Sacră a partidelor democratice condusă de un Comitet naţional.

În martie 1944, face eforturi să-l convingă pe regele Mihai I să convoace un Consiliu de Coroană destinat dezbaterii situaţiei României şi desprinderii de Axă. Toate propunerile sale au fost respinse de liderii partidelor politice istorice. Acest lucru nu-l descurajează şi la 1 mai 1944 lansează tuturor partidelor, indiferent de coloratura politică – inclusiv Partidului Comunist – chemarea de a elabora un program de acţiune comună pentru salvarea ţării.

În urma acestui apel, ajunge să constituie la 26 mai 1944, alături de Partidul Comunist, Frontul Plugarilor, Partidul Social-Democrat şi Partidul Naţionalist Democrat, Coaliţia Naţional Democrată. Partidele istorice au refuzat să se alăture, făcând să eşueze încercarea lui Tătărescu de a intra în tratative directe cu sovieticii.

Ministru de Externe în guvernul dr. Petru Groza, conduce delegația română la Congresul de Pace de la Paris
La 28 iulie 1944 Tătărescu critica, într-o scrisoare trimisă regelui, modul în care erau concepute şi duse tratativele la Cairo. După trecerea României în tabăra puterilor aliate, la 6 martie 1945, Gh. Tătărescu acceptă să facă parte din guvernul dr. Petru Groza, primind demnitatea de vicepremier şi de ministru al Afacerilor Externe. Era o garanţie în plus că regimul constituţional nu va fi schimbat. În februarie 1947, Gh. Tătărescu conduce delegaţia română la Conferinţa de la Paris, unde semnează un tratat în care singurul câştig era recunoaşterea suveranităţii statului român.La 24 mai 1947 el a adresat guvernului şi liderilor partidelor guvernamentale un amplu memoriu intitulat Poziţia Partidului Naţional Liberal faţă de politica internă şi externă, în care cerea o rapidă reevaluare a politicii interne şi externe a guvernului dr. Petru Groza.
Arestarea, detenția la Sighet și moartea
După arestarea liderilor P.N.Ţ., începe o campanie de presă violentă împotriva ministrului de Externe. În urma acestor presiuni şi a votului de neîncredere din Parlament, Gh. Tătărescu îşi înaintează demisia la 6 noiembrie 1947. În perioada care a urmat, fostul vicepremier, este supus regimului de domiciliu obligatoriu, în casa lui din Bucureşti, apoi la moşia sa de la Poiana-Gorj. În noaptea de 5/6 mai 1950, este arestat și încarcerat, împreună cu alţi membri ai familiei, la Sighet. Timp de 1 an suportă un regim foarte sever de temniţă, nefiind judecat penal. La 6 iunie 1955, este eliberat şi, în anul următor, acceptă să facă parte dintr-un Comitet de repatriere înfiinţat la sugestia Moscovei, cu scopul rechemării din exil a unor vechi personalităţi în viaţa publică. Gh. Tătărescu a încetat din viaţă la 28 martie 1957, răpus de morbul lui Pott (tuberculoză), o afecţiune căpătată în anii de temniţă. Din mărturiile cumnatului său, colonelul Aurel Pociovălișteanu, știm că Tătărescu nu a lăsat nimic scris sub forma unui jurnal sau a unor memorii.

Deși este omul care a deținut în viața politică a României interbelice și imediat postbelice un rol de prim ordin, în același timp, Gheorghe Tătărescu a fost și „cel mai hulit om din România” cum îl numea criticul său politic, dar prietenul său personal, ziaristul Pamfil Şeicaru. A fost calificat depreciativ, judecat sever de cele mai multe ori calomnios şi pătimaş, el fiind oarecum „ispăşitorul tuturor neputinţelor, erorilor şi putregaiului clasei politice româneşti din timpul lui Carol al II-lea şi Mihai I”. Acuzele au venit din toate părțile spectrului politic, de la extrema stânga la extrema dreapta, legionară, dar și a Partidului Naţional-Liberal grupat în jurul lui Constantin I.C. Brătianu şi Gheorghe I. Brătianu, faţă de care gruparea Gheorghe Tătărescu a apărut ca o grupare liberală dizidentă.

M. Manoilescu reflectă în memoriile sale la destinul lui Tătărescu scriind în anii ’30 “Cariera lui nu-i caracterizează portretul, ci fizionomia lumii politice româneşti, începând cu suveranul care l-a ridicat şi l-a consacrat. A trebuit un rege care nu preţuia decât abilitatea şi o lume politică fără alte criterii, pentru ca această întruchipare a abilităţii (Gh. Tătărescu – n.n.) să joace în ţara aceasta adevărate roluri istorice”.

Bibliografie:
Gh. Tătărescu, Mărturii pentru istorie, Bucureşti, 1996
Georges Tătărescu, Le regim parlementaire en Roumanie, Paris, 1912
Gh. Tătărescu, Pe drumurile anarhiei…, Cuvântare rostită în Camera Deputaţilor în şedinţa din 5 februarie 1920. Bucureşti, 1920
M. Manoilescu, Memorii, vol. II, ediţie îngrijită, prefaţată, note şi indice de nume de Valeriu Dinu, Bucureşti, 1993
Gh. Tătărescu, Răspunderile, Botoşani, 1918
Idem, Relele organice ale armatei noastre, Bucureşti, 1913
Gheorghe Ţuţui, 6 martie 9145 – 6 noiembrie 1947. Gh. Tătărescu o victimă a propriei încrederi, în „Magazin Istoric”, nr. 27 (1 ian. 1993), p. 37-38
Aurel Pociovălișteanu, Gheorghe Tătărescu, documentar, manuscris, 1980.