O figură fascinantă, un român autentic și o viață incredibilă, demnă de un film

(1895-1976)

Descendent dintr-o veche familie românească, din mica nobilime a Maramureșului, Ilie Lazăr s-a născut la 12 decembrie 1895, în satul Giulești, județul Maramureș. A studiat Dreptul și apoi a urmat Conservatorul din Viena.
Avocat, doctor în drept, om politic, Ilie Lazăr a fost unul dintre marii români care au luptat pentru Unirea provinciilor istorice cu România. La izbucnirea primului război mondial a fost încorporat în armata austro-ungară unde a primit rangul de ofițer. Împreună cu soldații săi a dezertat din armata imperială și s-a înrolat în Armata Regală Română. A fost conducătorul companiei care a eliberat Cernăuțiul ocupat de ucraineni în zilele tulburi din finalul Primului Război Mondial și primul român care a înălțat tricolorul pe acoperișul primăriei din Cernăuți, în noiembrie 1918, după mai bine de secol de ocupație străină.

Promotorul acțiunii de eliberare a Maramureșului

A fost desemnat să reprezinte Maramureșul, plasa Șugatag, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, devenind la vârsta de doar 23 de ani cel mai tânăr semnatar al Actului Unirii. Pe drumul spre Alba Iulia s-a ocupat de protecția lui Gheorghe Pop de Băsești, președintele Marii Adunări Naționale de la 1 decembrie 1918. A însoțit delegația românilor ardeleni care a prezentat la București Actul Unirii. A fost primit în audiență de prim-ministrul Ion I.C. Brătianu căruia i-a prezentat un memoriu cu problema Maramureșului istoric de la nord de Tisa, demonstrând pe bază de hărți, localități și denumiri toponimice existența și drepturile istorice ale românilor din nordul țării.
La insistențele lui Ilie Lazăr, Ionel Brătianu a ordonat generalului Prezan, șeful Statului Major al Armatei Române, să înainteze cu armata în Maramureș și să restabilească ordinea întrucât bande înarmate de ucraineni bolșevizați ocupaseră Sighetul și alte localități, terorizând populația din toată regiunea și arestând pe fruntașii români. Ilie Lazăr a sprijinit acțiunea de eliberare a Maramureșului, fiind personajul cheie care a rechiziționat de la săteni circa șaizeci de perechi de boi pentru ca trupele române să traverseze munții înzăpeziți ai Carpaților. Grație tunurilor trase de boii înhămați de Ilie Lazăr, armata română a recuperat localitățile din Maramureșul istoric.
După înfăptuirea Unirii, Ardealul a fost reorganizat pe județe. Ilie Lazăr a fost trimis să organizeze administrația românească în județul Satu Mare, unde a preluat funcția de secretar al județului. Pentru contribuțiile sale la Marea Unire, a fost decorat în 1929 cu medalia „Coroana României” în grad de comandor.

Fruntaș al PNȚ, credincios în toate împrejurările lui Iuliu Maniu

S-a implicat activ în viața politică, fiind unul dintre fruntașii Partidului Național Țărănesc și omul de taină al lui Iuliu Maniu căruia i-a rămas credincios în toate împrejurările. A fost parlamentar PNŢ în mai multe legislaturi, deputat de Maramureş, și chestor al Parlamentului, devenind treptat drept unul dintre membrii marcanţi ai PNȚ. A fost responsabil de organizarea gărzilor ţărăneşti „Iuliu Maniu” şi a condus organizaţiile muncitoreşti centrale ale PNȚ. Era admirat în mediile ţărăneşti, mai ales din Maramureş. Jurnalistul american Reuben H Markham consemna, în cartea sa „România sub jugul sovietic“, că Lazăr „avea darul de a vorbi ţăranilor şi muncitorilor şi o făcea cu multă eficienţă, fiind unul dintre cei mai buni agitatori politici pe care i-am cunoscut”.
Statura sa politică şi consecvenţa cu care a urmat crezul său politic, i-a adus numeroase persecuţii, începând mai întâi cu regimul carlist, care l-a internat în lagărul de la Turnu, apoi regimul antonescian, care l-a mutat la Târgu Jiu. A fost persecutat continuu de rivalii politici pentru statura politică, atitudinea intransigentă și convingerile sale democratice.
În anul 1946 a fost arestat de comuniști înainte de alegeri și condamnat la 7 luni de carceră pentru legături cu organizația antisovietică „Sumanele Negre”. În iulie 1947 a fost arestat din nou și implicat în „Înscenarea de la Tămădău” prin care a fost condamnat la 12 ani temniță grea pentru „complot şi încercare de trecere frauduloasă a frontierei”.
A cunoscut Golgota suferinței în temnițele de la Râmnicu Sărat, Văcărești, Jilava, Ministerul de Interne, Galați, Sighetu Marmației și în coloniile de muncă forțată de la Culmea și Periprava. A fost eliberat la 9 mai 1964, după 17 ani cumpliți de detenție.
Ilie Lazăr a murit la 6 noiembrie 1976, în apartamentul său de la ultimul etaj al unui bloc din cartierul Grigorescu din Cluj.

Bibliografie:

Andrea Dobeș, Ilie Lazăr : consecvenţa unui ideal politic, Argonaut, Cluj-Napoca, 2006
Ilie Lazăr, Amintiri, (ediţie îngrijită de Romulus Rusan) Editura Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2000