ioan_lupas
Galerie

„Istoria ne învaţă să cunoaştem trecutul, să înţelegem prezentul şi să credem în viitorul României”.

(1880-1967)

S-a născut la 9 august 1880, în com. Sălişte, jud. Sibiu, într-o familie de oieri relativ înstărită. A urmat Gimnaziul Maghiar de Stat din Sibiu, unde a reuşit să se claseze primul în clasa sa, ceea ce i-a atras aversiunea unor profesorii naţionalişti maghiari, determinându-l pe el şi colegul său Octavian Goga să se mute în semn de frondă la Liceul românesc „Andrei Şaguna” din Braşov, gest urmat apoi şi de alţi elevi români din şcoală. A urmat Facultatea de Litere şi Filosofie din Budapesta, studii finalizate în 1904 cu un doctorat magna cum laude în istorie, în urma căruia societatea „Transilvania” i-a acordat o bursă de studii la Universitatea din Berlin, unde a fost însoţit de Octavia Goga.

Profesor de istorie susținător aprig al emancipării naționale a românilor din Ardeal

Întors în ţară, a fost numit profesor de istorie la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu. S-a remarcat încă din timpul facultăţii, prin acţiunile sale de sprijinire a luptei de emancipare naţională a românilor din Ardeal, fiind membru al grupării „Tinerii oţeliţi” din cadrul P.N.R., condusă de Octavian Goga, adeptă a unei activităţi politice şi culturale cât mai intense a românilor din Transilvania.

În aceşti ani a publicat intens în diferite reviste româneşti. În 1907, a publicat articolul Toate plugurile umblă…, în care îşi manifesta simpatia faţă de cauza răsculaţilor din România. Guvernul maghiar i-a intentat proces, fiind condamnat la trei luni închisoare, iar apoi s-au făcut presiuni pentru a fi demis din postul de profesor, dar mitropolitului Ioan Meţianu l-a numit protopop de Sălişte. La 15 august 1916, când România a declarat război Austro-Ungariei, a fost din nou arestat, fiind internat în lagărul de la Sopron, alături de alţi intelectuali, preoţi şi lideri români, reîntorcându-se acasă abia la 24 martie 1917. Activitatea sa intensă pentru emanciparea politică şi culturală a românilor, coroborată cu rigoarea ştiinţifică, nu a rămas fără ecou. În opinia istoricului Vasile Netea: „Articolele lui Ioan Lupaş, versurile lui Octavian Goga, nuvelele şi povestirile lui Ion Agârbiceanu au constituit înainte de unirea din 1918 manifestaţii dintre cele mai viguroase ale spiritului şi speranţelor româneşti transilvănene”.

Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

La 1 decembrie 1918 a participat în calitate de delegat de Sălişte la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, fiind ales membru în Marele Sfat Naţional şi secretar general al resortului Culte şi Instrucţiune Publică din Consiliul Dirigent al Transilvaniei, funcţii pe care le-a deţinut până în 1920.

În 1919 a fost numit profesor de istorie la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii „Ferdinand I” din Cluj, unde a coordonat doctoratele unor mari istorici transilvăneni (David Prodan, Francisc Pall, Ştefan Pascu, Ioan Moga, Aurel Decei, Ioachim Crăciun). În 1920 a fondat (alături de Alexandru Lapedatu) Institutul de Istorie Naţională din Cluj, pe care l-a organizat şi condus până în 1945. În monografia Istoria Unirii românilor a fost primul istoric care a stabilit o cauzalitate naţională Marii Uniri de la 1918, pe care a prezentat-o ca fiind corolarul mai multor secole de acţiuni politice şi culturale ale românilor pentru acest scop.

Apropiat în politică de Octavian Goga

În plan politic, Lupaş a urmat întotdeauna opţiunea politică a lui Octavian Goga, fiind fruntaş al P.N.Ţ. sau P.N.C., deputat în mai multe legislaturi şi ministru în guvernele Averescu (1926-1927, ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale) şi Goga-Cuza (1937-1938, ministru al Cultelor și Artelor). În perioada 1932-1935 a fost președintele Secției de Istorie a Academiei Române.

Arestarea și detenția la Sighet

La 1 aprilie 1945, imediat după instaurarea regimului comunist, a fost forţat să se pensioneze de la Universitatea din Cluj şi de la Institutul de Istorie Naţională. În 1948 a fost exclus din Academie, iar încă din anul anterior fiind pus sub urmărire de Siguranţă. Pus sub filaj la începutului anului 1950, istoricul a fost arestat la Sibiu în noaptea de 5/6 mai 1950, ca fost ministru interbelic, într-o operaţiune a Securităţii în care au mai fost arestate şi alte două personalităţi ale Marii Uniri: Aurel Vlad şi Ioan (Ienci) C. Pop. Cu toţii au fost închişi la Penitenciarul Sighet, alături de întreaga fostă elită politică a României.

În timpul detenţiei, deşi avea peste 70 de ani, Lupaş a fost grav bătut de gardieni pentru că avusese tăria să declare greva foamei, bătăi care i-au afectat iremediabil sănătatea. În vreme ce istoricul era închis, represiunea s-a abătut şi asupra familiei lui: soţia sa a fost evacuată de mai multe ori din locuinţă, fiica sa Marina Minerva a fost închisă timp de aproape un an în lagărul de la Ghencea (1952-1953), iar fiul său Semproniu a fost concediat. Eliberat de la Sighet la 27 iulie 1955, a încercat să-şi continue activitatea ştiinţifică, dar vederea i-a fost iremediabil afectată de regimul de detenţie. A fost urmărit de Securitate în perioada 1956-1964. A murit la 3 iulie 1967, la Bucureşti, fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica, cu următorul epitaf: „Istoria ne învaţă să cunoaştem trecutul, să înţelegem prezentul şi să credem în viitorul României”.

Bibliografie:
A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 489
Liviu Pleșa, Istoricul Ioan Lupaş în timpul regimului comunist în „Caietele CNSAS”, nr. 2/2008, An I, Editura CNSAS, Bucureşti, 2008
Onisifor Ghibu, Amintiri despre Ioan Lupaş, în Omagiu lui Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani. August 1940, Bucureşti, 1943
Vasile Crişan, Ioan Lupaş (1880-1967). Gândirea şi acţiunea pedagogică, în Nicolae Scutea (coord.), Repere sibiene. Studii şi referate, vol. III, Sibiu, 1982