în serviciul cauzei naționale

(1876-1957)

„Aşa şi la 1812, lui i s-a rupt o coastă din trup, ca să i se dea ţarului rusesc. Fruntaşii poporului de atunci s-au umplut de groază. Căci deşi Moldova era încă sub puterea turcilor, totuşi ea era slobodă. Vreme îndelungată a trebuit să pătimim şi abia la 1905 începe smerită, o mişcare naţională moldovenească. Atunci s-a înjghebat un cerc de propagandă a limbii strămoşeşti. Până atunci se socotea ca o mare ruşine să vorbeşti moldoveneşte şi cu câtă durere nu vedeam chiar pe moldovean zicându-ne, că nu-i frumos să vorbeşti în limba moldovenească, care este o limbă prostească” (din cuvântarea lui Ioan Pelivan la prima ședință a Sfatului Țării din 21 noiembrie/4 decembrie 1917)

Începuturile

La 1 aprilie 1876 în satul Răzeni, județul Lăpușna, s-a născut unul dintre corifeii luptei pentru cauza națională, Ioan Pelivan. Urmează, la fel ca și câțiva ani mai târziu Pantelimon Halippa, școala primară în localitatea natală, urmată de Seminarul Teologic de la Chișinău (absolvit în 1898), apoi Universitatea Dorpat din Estonia, cu specializarea Drept. Împreună cu alți colegi va înființa prima asociație studențească basarabeană, Pâmântenia, mediu prielnic pentru propagarea ideii naționale. De aceea membrii ei intră în atenția autorităților țariste și, în 1902, liderii în frunte cu Pelivan sunt arestați și trimiși acasă. Nici la Chișinău nu stă mult pentru că între 1903 și 1906 este trimis tocmai la Arhanghelsk, de unde var reveni abia după revoluția rusă demarată în 1905. Anul următor, Pelivan va avea șansa de a vizita România, intrând în contact cu numeroase personalități, în frunte cu Nicolae Iorga. După această experiență, s-a întors acasă și a activat ca judecător de ocol la Bălți în perioada 1907 – 1916.
Ion_Pelivan

Lupta pentru Unire

La fel ca și în cazul celorlalți lideri ai mișcării naționale, Ioan Pelivan s-a numărat printre membrii din comitetul de conducere al Partidului Național Moldovenesc înființat la 30 martie 1917, participând și la lucrările Sfatului Țării. Refuzând funcția de președinte, Pelivan va accepta ca să ocupe poziția de ministru de Externe în primul guvern numit la 7 decembrie 1917. De pe această poziție va juca un rol important în pregătirea actului de la 27 martie/9 aprilie 1918, un prim pas constituindu-l misiunea la Iași din zilele de 8 – 17 decembrie 1917. După votarea unirii, Ioan Pelivan s-a numărat printre cei patru membri ai delegației care a fost primită de regele Ferdinand la Iași. Spre iarnă, Pelivan împreună cu Halippa va participa la adunările de la Cernăuți și Alba Iulia.

Diplomația în slujba idealului național

Pe baza experienței acumulate deja în calitate de ministru de Externe al Republicii Democratice Moldovenești, Ioan Pelivan a fost numit în delegația Românei la Conferința de pace de la Paris din 1919 – 1920. Aici el a depus o muncă titanică încercând să suplinească lipsurile diplomației românești în privința propagandei privind Basarabia. Totuși, atunci când, la 20 mai 1920 s-a întors la București, Pelivan putea spune că are conștiința împăcată după ce dusese o adevărată bătălie cu mașina de propagandă rusească. Un semnal major a venit la scurt timp prin semnarea Protocolului de la Paris din 28 octombrie 1920, document prin care practic unirea Basarabiei cu România este recunoscută de Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, adică patru din cele cinci mari puteri câștigătoare.

Participarea la viața politică interbelică

Asemenea altor lideri unioniști, Ioan Pelivan s-a aruncat în viața politică după Marea Unire. A început prin activitatea în cadrul Partidului Țărănesc din Basarabia, fiind ales deputat în mai multe rânduri. De asemenea, îl regăsim ca ministru de Justiție în guvernul Blocului Parlamentar condus de Alexandru Vaida-Voevod. După fuziunea din octombrie 1926, Pelivan devine membru marcant al Partidului Național Țărănesc. Pe lângă activitatea politică, se implică și în viața culturală, dintre multitudinea de inițiative amintind aici doar munca la asociația Astra din Basarabia.
Deținut politic
După 23 august 1944, Pelivan a trecut prin aceleași probleme ca Pantelimon Halippa sau Daniel Ciugureanu. Nota comună este arestarea din noaptea de 5/6 mai 1950 și expedierea la penitenciarul Sighet. Aici va fi supus unui regim extrem de dur, căruia nu i-a putut face față. Conform unei mărturii: „Din cauza frigului și a umezelii din închisoare, Ioan Pelivan avea dureri reumatice feroce. Temnicerii – bestii îl jigneau, îl scuipau, îi trăgeau palme, ceea ce îi provoca o suferință morală mai mare decât cea fizică. Din cauza alimentației proaste suferea de subnutriție. S-a stins încetișor (la 25 ianuarie 1954). A fost scos noaptea și înmormântat în cimitirul închisorii.” În actele oficiale, decesul lui Ioan Pelivan este înregistrat la penitenciarul Sighet la data de 20 iulie 1957. Rămasă singură, soția lui, Maria Pelivan a trăi o adevărată dramă, fiind evacuată din locuința proprie și supraviețuind doar cu ajutorul unor prieteni apropiați.
Bibliografie
Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Penal, dosar 11.121
Idem, fond Informativ, dosar 210.700
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ioan Pelivan.
Ion Constantin, Ion Negrei, Gheorghe Negru, Ioan Pelivan, părinte al mișcării naționale din Basarabia, Chișinău, 2012.