1200px-Ion.C.Bratianu_03
Galerie

O viaţă sub semnul revoluţiei

(1821 –1891)

Al cincilea copil al stolnicului Constantin (Dincă) Brătianu, ocârmuitor al judeţului Argeş şi deputat în Adunarea Obştească a Ţării Româneşti (1831-1844), şi al Anastasiei (născută Tigveanu), Ion Brătianu a văzut lumina zilei în a doua zi a lui Cireşar a anului 1821, la Piteşti.

Născut în anul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, la final de epocă fanariotă, Ion Brătianu avea să facă parte din prima generaţie de fii de boieri pământeni cu studii în Occident, generaţie cu rol decisiv în crearea României moderne. După ce a absolvit la Piteşti cursurile şcolii institutorului transilvănean Nicolae Simonide, adolescentul Ion Brătianu a fost dat la învăţătură militară. Era în vârstă de 14 ani şi, asemenea altor copii „de familie bună”, a fost încorporat în formaţiunile de iuncheri, la Bucureşti şi pe urmă la Zimnicea, în regimentul fratelui său, Teodor, întâiul născut al familiei.

Efectele acestei educaţii spartane s-au manifestat pe loc: firea lui plăcută îi atrăgea simpatia tuturor şi cea mai mică manifestare de bunăvoinţă găsea un ecou recunoscător în inima adolescentului obişnuit cu severitatea vieţii din casa părintească. Era harnic, conştiincios, serios peste vârsta lui, vesel, afectuos şi modest. În timpul serviciului militar, a cunoscut în casa generalului Ion Odobescu (tatăl scriitorului Alexandru Odobescu) pe C.A. Rosetti, de care s-a legat pentru întreaga viaţă, deşi, la acea vârstă, îl considera „prea nebunatic”. În această perioadă a stabilit o relaţie de prietenie şi cu Grigore Caracaş, camarad de regiment, dar şi cu poetul Grigore Alexandrescu, care, prin cărţile în limba franceză pe care i le ofereau, l-au împins spre învăţarea temeinică a acestei limbi.

Ajungând în aprilie 1838 la gradul de praporgic (sublocotenent), Ion Brătianu a început demersurile pe lângă tatăl său pentru a-l trimite la studii la Paris. Izbindu-se iniţial de un refuz, nu capitulează şi, după moartea mamei sale în 1839, îşi reia cererea, de această dată găsind mai multă înţelegere.

Plecat la Paris în anul 1841, a urmat cursurile Şcolii Politehnice, dar a audiat şi prelegerile marilor profesori filoromâni Jules Michelet şi Edgar Quinet, la vestitul Collége de France. Aidoma fratelui său mai mare, precum şi a celorlalţi tineri studioşi din generaţia sa, s-a remarcat în acţiunile desfăşurate în cadrul „Societăţii studenţilor români de la Paris” (1845) şi „Însocierii Lazariene” (1847) pentru promovarea instrucţiunii publice în Principatele Române. Şi, tot asemeni fratelui său, s-a înscris în cele două loji masonice ale radicalilor francezi – L’Athénée des Etranges şi La Rose du parfait silence – ajungând şi el până la gradul de maestru.

A revenit în ţară în 1843, în urma decesului tatălui său, pentru problemele ţinând de succesiune, ocazie cu care s-a ales din moştenirea părintească cu moşia Florica, cea care va deveni leagănul „dinastiei Brătienilor”. După experienţa trăită pe viu în evenimentele paşoptiste de la Paris, a venit în ţară şi s-a angajat de la început în revoluţia din Muntenia: a figurat ca membru în Comitetul revoluţionar de la Bucureşti, a fost secretar al Guvernului revoluţionar provizoriu şi prefect al Poliţiei Capitalei. În timpul revoluţiei s-au cimentat legăturile de nezdruncinat dintre Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti, eternul revoluţionar căruia tocmai i se născuse primul copil, o fetiţă numită Liberté!

Mişcarea revoluţionară paşoptistă fiind înfrântă prin pătrunderea în ţară a trupelor ruseşti, Ion C. Brătianu şi ceilalţi tovarăşi de ideal au trebuit să traverseze o perioadă prelungită a exilului. Stabilit la Paris, s-a încadrat în pleiada tinerilor români care au propovăduit, cu ardoare şi eficienţă, cauza naţională, unionistă a românilor, în faţa autorităţilor guvernamentale şi a opiniei publice europene.

Astfel, anii petrecuţi în Franţa între 1848-1856 au fost consacraţi exclusiv completării studiilor şi acţiunilor politice. Aceste din urmă preocupări i-au atras, de altfel, intrarea în atenţia aparatului poliţienesc francez şi, ulterior, o primă arestare, după atentatul revoluționarului italian Felice Orsini împotriva împăratului Napoleon al III-lea, din 14 ianuarie 1858.

Revenit în ţară în anul 1856, Ion C. Brătianu şi-a stabilit reşedinţa la Florica şi a decis că, având deja 35 de ani, e timpul să se căsătorească. Având „o concepţiune cu totul specială cum voia să-şi întocmească viaţa”, nu se hotărăşte să facă acest pas, deşi mai multe familii din Bucureşti ar fi fost bucuroase de o astfel de înrudire. O cunoaşte întâmplător pe Caliopia Pleşoianu, fiica pitarului Luca şi a Evgheniei Pleşoianu, orfană de ambii părinţi.

În ciuda diferenței de vârstă de 20 de ani și a opoziției familiei Piei (doi unchi cu concepţii conservatoare), cei doi se vor căsători la 6 iulie 1858, la Mănăstirea Ostrov, lângă Călimăneşti, fiind cununați de fratele lui Ion, Teodor Brătianu și de bunica Piei, Sultana Capeleanu. Caliopia (Pia) Brătianu i-a fost alături lui Ion întreaga viaţă (s-a stins din viaţă în 1920), dăruindu-i acestuia opt copii şi ţării doi viitori prim-miniştri: Ion I.C. Brătianu şi Vintilă I.C. Brătianu.

Lupta pentru unirea Principatelor deschide un nou câmp de manifestare politică. Membru al Adunării elective a Țării Românești, Ion C. Brătianu a fost unul dintre artizanii soluției dublei alegeri a lui Alexandru I. Cuza. Totuşi, la momentul 1859, Ion C. Brătianu era „stăpânit de ideile liberalismului radical, pe care i le întreţinea cu fervoare prietenului său C.A. Rosetti”. Aşa se explică reţinerile liberalului moderat Al. I. Cuza faţă de implicarea liberalilor radicali în afacerile Principatelor Române, intrate în febra Uniunii definitive. Pe cale de consecinţă, văzându-se îndepărtat de la funcţiile publice şi în imposibilitatea de a-şi pune în aplicare ideile referitoare la dezvoltarea imediată şi de perspectivă a României, Ion C. Brătianu a fost unul dintre elementele forte ale „monstruoasei coaliţii”. După tulburările antiguvernamentale de la Bucureşti, din 3 august 1865, Ion Brătianu a fost arestat, alături de C.A. Rosetti, Eugeniu Carada, Alexandru Golescu.

Eliberat, Ion Brătianu a plecat pe ascuns, în noiembrie 1865, în străinătate, însoţit de Carada, pentru tatonarea șanselor de a aduce pe tron un principe străin. După eşecul demersurilor din Flandra şi după o absenţă de cinci luni din ţară, Brătianu a plecat de la Düsseldorf spre Bucureşti, alături de principele Carol de Hohenzollern. A trăit alături de acesta emoţiile traversării Imperiului Habsburgic, aflat în război cu Prusia, răsuflând uşurat abia după ce au debarcat la Turnu Severin.

Membru influent al Adunării Constituante de la 1866, deputat sau senator în legislaturile următoare, Ion Brătianu se înscrie pe o traiectorie politică ascendentă. Totuşi, evoluţia sa nu a fost deloc liniară. Deşi se părea că între noul domnitor şi Ion Brătianu s-au instituit relaţii cu totul speciale, cele două puternice personalităţi nu au întârziat să se ciocnească, astfel că primii ani de domnie au fost marcaţi de antidinasticismul liberal şi de naiva „revoluţie de la Ploieşti”, din august 1870, care i-a adus o nouă (şi ultimă!) arestare, alături de Eugeniu Carada şi Al. Candiano Popescu.

Calităţile sale de om de stat l-au făcut să înţeleagă faptul că interesul naţional cere, în etapa respectivă, consolidarea şi nu înlăturarea dinastiei domnitoare, astfel că în activitatea politică viitoare va ţine seamă permanent de acest imperativ. De altfel, nici cei mai înverşunaţi adversari nu i-au putut nega priceperea în administrarea ţării, în procesul de însănătoşire a finanţelor şi în dezvoltarea social-economică a României. A patronat, cu inspiraţie, competenţă şi tact, marile proiecte de modernizare instituţională, culminând cu implicarea în războiul pentru cucerirea independenţei de stat.

Funcţiile ocupate de-a lungul timpului grăiesc de la sine asupra diversităţii domeniilor în care această personalitate de excepţie a istoriei moderne a României şi-a lăsat amprenta:

  • ministru de Finanţe (11 mai – 13 iulie 1866), în guvernul Lascăr Catargiu, (27 oct. – 16 nov. 1868), în guvernul Ştefan Golescu şi, respectiv, Nicolae Golescu, (27 aprilie – 23 iulie 1876), în guvernul Manolache Costache Epureanu, (24 iulie 1876 – 27 ianuarie 1877, 15 iulie – 9 aprilie 1881), în guvernele conduse de el însuşi;

  • ad-interim la Ministerul de Război: (12 august – 16 noiembrie 1868; 20 august 1877 – 16 martie 1878; 25 noiembrie 1878 – 7 ianuarie 1879; 9 iunie – 30 noiembrie 1881; 13 ianuarie – 20 februarie 1886 şi 5 noiembrie 1887 – 10 martie 1888) – în guvernul Nicolae Golescu şi în cele conduse de el însuşi;

  • titular la Ministerul de Război: (1 decembrie 1881 – 24 ianuarie 1882; 1 august 1882 – 22 ianuarie 1884);

  • ministru al Lucrărilor Publice: (26 martie – 24 noiembrie 1878; 11 iulie 1879 – 23 octombrie 1880);

  • adinterim la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice: (31 octombrie – 24 noiembrie 1878);

  • adinterim la Ministerul de Interne: (17 aprilie – 14 mai 1880);

  • adinterim la Ministerul Afacerilor Străine: (28 octombrie – 15 decembrie 1885);

  • adinterim la Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor: (17 octombrie – 28 aprilie 1887).

Fondator al Partidului Naţional Liberal, în 1875, alături de C.A. Rosetti şi Dumitru Brătianu, copreşedinte al acestui partid, alături de Rosetti, de care s-a despărţit în anul 1883 din cauza divergenţei de opinii, Ion Brătianu şi-a văzut recunoscute meritele încă din timpul vieţii, inclusiv prin admiterea sa în Academia Română, al cărei membru de onoare a devenit la 19 martie 1885.

Totuşi, reflexele pizmaşe ale lumii politice nu-l puneau la adăpost de primejdii. În anul 1886 a avut loc un atentat împotriva primului ministru Ion C. Brătianu, în timp ce mergea agale pe jos, pe o stradă din București, împreună cu Constantin F. Robescu, deputat și viitor primar al Capitalei.

După retragerea de la guvernare din martie 1888, Ion C. Brătianu a continuat să ia parte la viaţa politică destul de activ, până în toamna anului 1890, când, slăbit şi bolnav, s-a retras la reşedinţa de la Florica. În pofida îngrijirii atente, boala sa a continuat să se agraveze, iar în noaptea de 3 spre 4 mai 1891 bătrânul stâlp al liberalismului românesc s-a stins din viaţă, în mijlocul familiei sale. Într-un ultim omagiu, la catafalcul său a venit regele Carol I, care s-a aplecat şi i-a sărutat mâna, rostind, printre lacrimi: „Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam!”.

Înmormântat în dealul Floricăi, la 7 mai 1891, Ion C. Brătianu intra în eternitate şi în istorie ca un ctitor de vocaţie, ca omul care şi-a pus întreaga existenţă în slujba idealurilor naţionale. Dintre numeroasele momente şi declaraţii cu valenţe de pilde nemuritoare, poate că în mintea oamenilor politici de astăzi, adesea grăbiţi să exclame Ubi bene, ibi patria!, ar trebui să răsune permanent cuvintele rostite de Ion C. Brătianu în toamna anului 1878, după Congresul de Pace de la Berlin:

„…am refuzat să cedăm Basarabia, fiindcă n-am voit să ne facem vânzători ai pământului străbunilor noştri (subl. ns. F.B.). N-am voit să facem aceasta cu nici un preţ, cu toate că ni s-a zis că dacă primim schimbul, ne va da oricât vom vrea din Bulgaria. Ni s-a zis: cereţi oricâte miliarde de la Rusia: „elle doit vous les payer” şi eu am răspuns, dimpreună cu colegul meu, că banii îi fac oamenii vrednici, dar pământul strămoşesc nu se poate face (subl. ns. F.B.)”.

Bibliografie selectivă:

Aşezământul Cultural „Ion C. Brătianu”, Ion C. Brătianu. Acte şi cuvântări. Vol. IV (1 mai 1878 – 30 aprilie 1879), publicate de N. Georgescu-Tistu, Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, 1932

Aşezământul Cultural „Ion C. Brătianu”, Pietre de granit la temelia României. Din cugetările lui Ion C. Brătianu, culese de Pamfil C. Georgian, Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, 1941

Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, vol. I, îngrijire de ediţie, introducere şi note dr. Elisabeta Simion, Bucureşti, Editura Albatros, 1993;

Stelian Neagoe, Oameni politici români. Enciclopedie, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007.