un simbol al luptei țăranilor pentru dreptul la demnitate, dreptate și adevăr

(1882-1963)

Născut la 3 martie 1882, la Topoloveni, jud. Argeș, într-o familie de țărani săraci, a urmat Școala Normală și a ajuns învățător. Om politic, ministru, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte și președinte al Partidului Național Țărănesc, Ion Mihalache a fost omul devotat cauzei țărănești. A făcut din cămașa sa un simbol al luptei țăranilor pentru dreptul la demnitate, dreptate și adevăr. A dezvoltat în lumea sătească o mișcare socio-culturală și a fost ales președinte al Asociației Generale a Învățătorilor. În Primul Război Mondial s-a înrolat în regimentele muscelene și s-a distins în calitate de comandant de batalion în bătăliile de la Mărășești și Oituz (1917). Pentru faptele de vitejie fost decorat cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”.

În 1918 a trecut Prutul cu misiunea de a străbate satele basarabene pentru a scoate din confuzie pe țăranii îndoctrinați de demagogia bolșevică și țaristă cu privire la propria identitate și mai ales la soarta de urmat a Basarabiei: autonomie în cadrul Rusiei, independență sau revenirea la Patria-Mamă? A pledat pentru românism și unitate națională. S-a confruntat propagandistic cu temerea țăranilor basarabeni, înspăimântați de ruși că vor intra sub stăpânirea „ciocoilor români”.

Fondator al Partidului Țărănesc, precursorul Partidului Național Țărănesc

12
În decembrie 1918 a înființat Partidul Țărănesc, iar în urma alegerilor din 1919 a ocupat portofoliul de ministru al Agriculturii și Domeniilor. În perioada care a urmat, a fost politicianul care a pledat pentru cele mai importante revendicări sociale și politice ale țăranilor: împroprietărirea și votul universal.

În anul 1926 Partidul Țărănesc a fuzionat cu Partidul Național Român din Transilvania condus de Iuliu Maniu, care a devenit președintele noului partid, iar Mihalache vicepreședinte. În politica interbelică, Ion Mihalache a susținut ideea că progresul țării se poate face prin dezvoltarea agriculturii, iar nu prin industrializare. Era susținătorul activ al cooperativelor agricole formate în mod voluntar de către țăranii care primiseră pământ la întoarcerea de pe front. A furnizat și un model, organizând obștea sătească de la Topoloveni, Argeș, într-o cooperație cu rezultate bune în plan economic și social, fiind construite o școală modernă, centru medical, cămin cultural și băi comunale. Între anii 1930-1933 a ocupat funcția de ministru de Interne în toate guvernele național-țărăniste. În iunie 1941 s-a înrolat voluntar în armată și a luptat până la Nistru pentru eliberarea Basarabiei, fiind apoi demobilizat la ordinul expres al lui Ion Antonescu.

După Al Doilea Război Mondial, în țărănistul Ion Mihalache, comuniștii au identificat un dușman de moarte. În iulie 1947 a fost arestat împreună cu alți lideri țărăniști și atras în „capcana de la Tămădău”, un proces spectacol intentat personalităților marcante ale PNȚ cu scopul de a desființa opoziția democratică. A fost condamnat la temniță grea pe viață pentru „crimă de înaltă trădare”. A stat 16 ani în arest la închisorile de la Galați, Sighet, Râmnicu Sărat.

A fost supus unui regim de detenție extrem de dur, cu bătăi sistematice, pedepse cu izolarea, lipsă de alimente și asistență medicală. A îndurat cu greu umilința din penitenciare: „Uneori începea să ţipe, să urle in celulă şi atunci intrau peste el, îl băteau, îi puneau lanţuri la picioare. I-au pus şi căluş la un moment dat, că se auzea că nu mai putea să strige”. (Valentin Cristea, deținut politic). S-a stins din viață în ziua de 5 februarie 1963 la penitenciarul Râmnicu Sărat, la vârsta de 81 de ani. Trupul său a fost aruncat într-o groapă comună, osemintele nefiind găsite nici până în prezent.

Bibliografie:

Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1996, vol. VI și vol. VII
Apostol Stan, Ion Mihalache. Destinul unei vieți, Editura Saeculum, București, 1999