„Luceafărul poeziei româneşti”

(1850-1889)

„Dacă poporul român dispare de pe faţa pământului şi rămâne o carte a lui Eminescu, lumea va şti cine au fost românii”.

Aceste cuvinte ale lui Mircea Eliade exprimă, poate în cel mai fericit chip, dimensiunea spirituală extraordinară a geniului numit Mihai Eminescu.

Copilăria şi educaţia timpurie a unui geniu botoşănean

Venit pe lume la Botoşani, în 15 iunie 1850, cel care avea să revoluţioneze poezia românească era al şaptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi, născută Iuraşcu, şi a fost botezat în biserica Uspenia. Copilăria şi-a petrecut-o în Botoşani, dar mai ales în Ipoteşti, unde familia deţinea o casă, prilej de a se afla într-un fermecător contact cu natura şi cu oamenii locului, formându-şi matricea spirituală şi trăind senzaţii, sentimente şi stări sufleteşti evocate cu adâncă nostalgie în opera sa poetică. Seninul cerului albastru, undele limpezi ale lacului din apropiere, freamătul neostenit al codrului, minunatele poieni ale locului care i-au încântat copilăria se vor regăsi, cu toatele, în poeziile ulterioare.
A urmat, probabil, primele două clase primare în Botoşani, iar din clasa a III-a a fost trimis la Şcoala primară ortodoxă orientală (National Hauptschule) din Cernăuţi. Ulterior, în 1860, a fost înscris la liceul german (Obergymnasium), din aceeaşi localitate, unitate şcolară cu o reputaţie solidă, unde catedra de limba română era deţinută de Aron Pumnul, care îi acordă elevului Mihai Eminovici calificative maxime. De asemenea, succesorul lui Aron Pumnul, Ion G. Sbiera, îi acordă calificativul „eminent”, dar, după vacanţa de Paști a anului 1863, deşi avea o situaţie bună la învăţătură, elevul nu s-a mai întors la şcoală. În anul următor, a solicitat Ministerului Instrucţiunii Publice o subvenţie sau o bursă de studiu, dar fără nici un rezultat.

În octombrie 1864, la numai 14 ani, intra ca practicant la Tribunalul din Botoşani, apoi munceşte pe un post de copist la Comitetul Permanent Judeţean, demisionând în martie 1865. Tânărul Mihai pleacă la Cernăuţi şi în toamna anului 1865 era găzduit de profesorul său, Aron Pumnul, care îi oferise şi o „slujbă” – îngrijitor al bibliotecii acestuia, prilej minunat pentru un adolescent împătimit de lectură să ia contact cu cele mai valoroase opere.

01-Mihai-Eminescu

Debutul literar şi cunoaşterea lumii româneşti

Primele manifestări literare ale lui Eminescu sunt prilejuite de stingerea din viaţă la 12 ianuarie 1866 a iubitului său profesor, căruia foştii elevi îi dedică o broşură intitulată „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti”. În aceasta se regăsea şi poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, semnată M. Eminoviciu. Peste numai o lună, Eminescu debutează cu poezia „De-aş avea”, în revista „Familia”, scoasă la Pesta de Iosif Vulcan, acesta fiind şi persoana care îl convinge pe tânărul poet să semneze Eminescu şi să adopte ulterior acest nume.

A urmat o perioadă de căutări, de explorări, care i-au purtat paşii prin toate provinciile româneşti. Între 1866 şi 1869 îl regăsim pe Eminescu când la Braşov, cu trupa de teatru a lui Fanni Tardini-Vlădicescu, admirând de pe Tâmpa splendoarea Ţării Bârsei, când la Blaj, unde a ajuns, după propria mărturisire, împins „de dorul fierbinte de a putea să vadă locul de unde a răsărit soarele românismului”, dar şi cu dorinţa de a-şi continua studiile, când la Sibiu, pe urmele marelui Andrei Şaguna, când la Alba Iulia, unde participa la adunarea anuală a „Astrei”, când la Lugoj, Oraviţa, Timişoara, Arad, ca sufleor în trupa de teatru a lui Mihail Pascaly.

În cele din urmă se stabileşte în 1868 la Bucureşti, unde frecventează lumea teatrului, îl cunoaşte pe I.L. Caragiale şi este angajat de Pascaly ca sufleor şi copist la Teatrul Naţional. În tot acest timp, flacăra poetică îl mistuie şi continuă să publice în revista „Familia” poeziile care îl indică fără greş drept un poet de geniu: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „La Heliade” (1867), „La o artistă”, „Amorul unei marmure”, „Învia-vor voievozii” (1868), „Junii corupţi” (1869).

Studiile vieneze şi berlineze – acumulări nepreţuite

Începând din toamna anului 1869 şi până în 1872 Eminescu se află la Viena, ca „auditor extraordinar” (întrucât îi lipsea bacalaureatul) al Facultăţii de Filozofie şi Drept, audiind şi cursuri ale altor facultăţi. Aici este deosebit de activ în rândul societăţii studenţeşti, devine prieten al lui Ion Slavici şi o cunoaşte pe Veronica Micle. Începe colaborarea cu revista „Convorbiri literare” („Venere şi Madonă”, „Epigonii”, basmul „Făt Frumos din lacrimă”), fiind foarte apreciat de „junimişti” şi publică în „Albina”, din Pesta. În august 1871 participă la marea sărbătoare a românismului, organizată cu ocazia aniversării a 400 de ani de la târnosirea mânăstirii Putna, alături de Ioan Slavici, Th. Stefaneli, Dan Pamfil, A.D. Xenopol.

Societatea „Junimea” îi acordă o bursă lunară de 10 galbeni pentru a-şi lua doctoratul în filozofie (Titu Maiorescu avea în vedere angajarea sa ca profesor la Universitatea din Iaşi) şi pleacă la studii la Berlin, unde rămâne în perioada septembrie 1872 – noiembrie 1874. Audiază cursuri de filozofie, istorie, economie, drept, acumulând un volum uriaş de cunoştinţe. În acest sens, Titu Maiorescu nu ezita să noteze:

„Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti, de a studia, de a cunoaşte, el îşi înzestra fără preget memoria cu perele însemnate din literatura antică şi modernă. Cunoscător al filosofiei, în special a lui Platon, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales cele creştine şi buddhaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând ştiinţa celor publicate până astăzi din istoria şi limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret, de unde să-şi formeze înalta abstracţiune, care în poeziile lui ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti”.

Director al Bibliotecii Centrale şi revizor şcolar

Totuşi, nu-şi finalizează studiile berlineze şi revine în ţară în toamna anului 1874. La Iaşi, unde membrii „Junimii” îl apreciau în cea mai înaltă măsură, i se oferă postul de director al Bibliotecii Centrale. În această perioadă îl cunoaşte pe Ion Creangă şi, cu sprijinul lui Maiorescu, care deţinea funcţia de ministru al Instrucţiunii Publice, îmbogăţeşte colecţiile bibliotecii, prin achiziţionarea de tipărituri rare şi vechi manuscrise. Însă schimbările pe scena politică atrag punerea în disponibilitate a tânărului director, Maiorescu propunându-i funcţia de revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, cu începere de la 1 iunie 1875. Această experienţă îi lasă un gust amar, realizând foarte repede că şcoala nu-şi îndeplinea rolul său educativ, consemnând cu amar: „Şcoala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecţii oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii pedagogi, pe când adică va fi şi şcoala şcoală, statul stat şi omul om…”.

Timp de doi ani exercită, totuşi, această funcţie, continuând să publice în „Convorbiri literare” („Melancolie”, „Crăiasa din poveşti”, „Lacul”, „Dorinţa”, „Călin”), după care, în octombrie 1877, primind invitaţia lui Titu Maiorescu de a se alătura redacției ziarului „Timpul”, decide să plece la Bucureşti, căci Iaşii îi deveniseră „nesuferiţi”, după cum îi mărturisea lui Slavici într-o scrisoare.

Un condei de geniu în redacţia ziarului „Timpul”
Sosit în Capitală, Mihai Eminescu desfăşoară o activitate publicistică de excepţie, în calitate de redactor (din 1880, redactor şef) la „Timpul”, organul oficial al Partidului Conservator. În paralel, elaborează marile sale poeme, care l-au impus definitiv în istoria literaturii române drept „poetul nepereche” (seria Scrisorilor, Luceafărul etc.). Ca ziarist, Eminescu vădeşte acelaşi talent şi forţă de muncă. O mărturie în acest sens vine de la colegul său de redacţie, Ioan Slavici:

„Eminescu era un fel de bibliotecă ambulantă, încât nu era cu putinţă să se pună la ordinea zilei vreo cestiune asupra căreia nu era orientat şi nu era în stare să-şi deie părerea mai înainte de a se fi dumerit în toate amănuntele. Înzestrat cu o memorie uimitoare, el nu uita niciodată ceea ce ştia şi se folosea cu uşurătate de ştiinţa lui în ceea ce priveşte faptele şi oamenii. Poeţii sunt, în genere, slabi prozatori, fiindcă, scriind în proză, nu au cuvenita băgare de seamă în ceea ce priveşte alegerea, întrebuinţarea şi aşezarea vorbelor. Deşi scria repede, îşi măsura vorbele cu multă grijă şi numai la mare zor publica ceea ce scria fără ca să fi citit cuiva manuscriptul, niciodată fără ca să-l fi recitit el însuşi”.

Articolele politice publicate de Eminescu la „Timpul”, în perioada complexă a obţinerii independenţei, a Congresului de Pace de la Berlin şi a proclamării Regatului, urmăreau o idee-pivot: politica românească trebuie să urmărească două obiective majore: conservarea naţionalităţii şi consolidarea statului naţional. Aceste imperative trebuiau avute în vedere de toţi oamenii politici, căci „…toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă şi mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul sub care Apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”.
„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…”
Dificultăţile materiale, eforturile intelectuale şi încordarea nervoasă cvsi-permanentă şi, posibil, unele deficienţe de natură genetică au slăbit de timpuriu rezistenţa organismului lui Mihai Eminescu. Acesta s-a confruntat de-a lungul anilor cu o serie de probleme de sănătate, care s-au acutizat începând din 1883. Internat în anii următori în mai multe rânduri în spital, la Iaşi, Botoşani şi apoi la mânăstirea Neamţ, Eminescu avea sănătatea fizică şi mentală tot mai şubredă.

În cele din urmă, inevitabilul s-a produs în dimineaţa zilei de 15 iunie 1889, pe când poetul se afla la Bucureşti, în „casa de sănătate” a doctorului Şuţu, din str. Plantelor, nr. 9. Natura bolii şi, mai ales, cauzele decesului continuă să fie înfăşurate în mister, fiind enunţate, în timp, diverse diagnostice, explicaţii, teorii. De la tratamentul cu injecţii cu mercur, greşit administrat, până la un complot menit să-l asasineze, de la îmbolnăvirea cu sifilis, până la moartea naturală, paleta de ipoteze este foarte bogată.

Cert este că, la numai 39 de ani, s-a stins din viaţă „cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, după cum consemna criticul literar George Călinescu.

Receptarea operei eminesciene a fost până de curând parţială (ultimele patru volume cu manuscrisele sale au fost publicate abia pe 15 iunie 2009) şi, nu o dată, viciată de factorul politico-ideologic. Poezia, proza şi publicistica lui Mihai Eminescu rămân un subiect fertil de investigaţie, un permanent îndemn la reflecţie, un veritabil tezaur naţional, căci cu îndreptăţire scria în 1934 Nicolae Iorga: „Eminescu e sintesa sufletului românesc din vremea netulbure. Sintesa ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului acestui neam. (…) Un om ca dânsul îl vom avea din nou numai când peste o epocă limpede va domina o minte înaltă, având curajul de a rămâne sus pe pisc orice ape învălmăşite s-ar zbate la picioarele muntelui”.

Bibliografie selectivă:
Comitetul Comemorării – Galaţi, Omagiu lui Mihail Eminescu cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, Bucureşti, Atelierele Grafice Socec&Co., 1909
I.N. Lungulescu, Mihail Eminescu – omul, poetul, filosoful, Timişoara, Tipografia Românească, 1934;
Omagiu lui Mihai Eminescu, volum editat de Comitetul „Pro Eminescu”, sub îngrijirea d-lui. Valerian Petrescu, Bucureşti, f.ed., 1934;
George Potra, Mihail Eminescu. Cauzele morţii sale. Studiu, Bucureşti, Editura librăriei „Cultura poporului”, 1934;
Dr. C. Vlad, Mihail Eminescu din punct de vedere psihanalitic, Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, f.a.
Dumitru Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, Braşov, editurile „Elida” şi „Etios”, 2000;
George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Chişinău, Editura Litera, 1998;
Constantin Barbu, Codul invers. Arhiva înnebunirii şi a uciderii nihilistului Mihai Eminescu, Craiova, Editura Sitech, 2008.