„Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte”

(1817 – 1891)

„Eu sunt născut în Iaşi, la 6 septembrie 1817, după cum rezultă din însemnarea originală scrisă de tatăl meu în Ceaslovul naşterilor şi morţilor familiei Kogălniceanu, o carte care, sunt încă câţiva ani, ca un adevărat registru al stării civile, se obişnuia a se păstra din tată în fiu mai în toate familiile noastre. Tatăl meu a fost Vornicul Ilie Kogălniceanu, maica mea Catinca, născută Stavilla, era coborâtoare dintr-o familie genoveză, stabilită de secole în vechea colonie genoveză Cetatea-Albă (Akerman), de unde apoi s-a fost răspândit în toată Basarabia, unde şi astăzi sunt mulţi proprietari purtând numele de Stavilla”.

Cu aceste lămuriri biografice îşi începea discursul ţinut în şedinţa solemnă a Academiei Române de la 1 aprilie 1891, când se sărbătoreau 25 de ani de la înfiinţarea instituţiei, cel al cărui nume se confundă cu lupta pentru Unire, cu reformele care au întemeiat statul român modern şi cu obţinerea independenţei de stat: Mihail Kogălniceanu.

Într-adevăr, viitorul om de stat s-a născut la 6 septembrie 1817 în casele existente până astăzi la Iaşi, pe strada care-i poartă numele. Primele elemente de învăţătură le-a primit de la „loghiotatul dascăl” Gheorghe de la şcoala Trisfetitelor. Pe când avea în jur de zece ani, Mihail învăţa, împreună cu Vasile Alecsandri, la cunoscutul călugăr ardelean Gherman Vida, mărunt istoric, dar om cu vederi patriotice, posesorul unei copii a manuscrisului „Cronicii” lui Gheorghe Şincai. Din această împrejurare, se poate considera că pasiunea pentru istorie i-a fost cultivată şi de Gherman Vida. Studiile şi le-a continuat, începând cu 23 noiembrie 1831, la pensionul francez din Miroslava, lângă Iaşi, unde a avut profesor pe Victor Cuénim.
Naşa de botez, Marghioala Calimach, era mama lui Mihail Sturdza, cel care avea să ocupe în 1834 tronul Moldovei, astfel încât acesta se îngrijeşte de buna educaţie a lui Mihail, trimiţându-l la studii la Lunéville, în Franţa, împreună cu fiii săi, Dimitrie şi Grigorie.

Un zvon lansat de un ziar francez, cum că domnul Moldovei a trimis pentru educaţie în Franţa peste 200 de tineri români în scopul de a face din Moldova „o a două Franţă”, determină pe Mihail Sturdza să-i mute în 1835 pe cei trei din Lunéville la Berlin. De fapt, zvonul lansat în presa franceză nu era deloc întâmplător, ci trebuie corelat cu poziţia exprimată de Puterea Protectoare, Rusia, prin intermediul consulului său de la Iaşi, faţă de tendinţa familiilor din elita locală de a-şi educa tinerele vlăstare în mult prea liberala Franţă.

În Germania, Kogălniceanu a intrat în contact cu cercuri intelectuale de factură democratică şi liberală, însuşindu-şi ideile exprimate de membrii acestora cu privire la necesitatea unităţii politice a Germaniei, cu privire la renunţarea la sistemul exclusiv de ocupare a posturilor de conducere de către membrii nobilimii şi, mai ales, cu privire la necesitatea imperioasă a unor reforme agrare, prin desfiinţarea obligaţiilor iobăgeşti, prin răscumpărare. Studiile urmate au fost strălucite, beneficiind de îndrumarea unor profesori extraordinari, precum discipolul preferat al lui Hegel, Edouard Gans, profesor „de un liberalism în idei atât de larg”, care preda cursul de Drept natural, sau profesorul Frédéric Charles de Savigny, al cărui curs de Drept roman a lăsat o puternică impresie asupra lui Kogălniceanu. A studiat, de asemenea, cu marele istoric Leopold von Ranke, părintele istoriografiei germane, fiind primul student român al acestuia, şi a avut relaţii cu geograful şi naturistul Alexander von Humboldt.
Aceste contacte s-au dovedit deosebit de fecunde şi i-au influenţat concepţiile pe termen lung. De altfel, la îndemnul lui Alexander von Humboldt, Kogălniceanu a publicat în ianuarie 1837 prima sa lucrare, intitulată „Moldau und Wallachei. Romänische oder Wallachische Sprache und Literatur”. A doua lucrare tipărită la Berlin, în acelaşi an, a fost „Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des Cigains”, pe parcursul căreia pledează în favoarea eliberării celor 60.000 de ţigani români, „căci e o ruşine a istoriei şi a civilizaţiei menţinerea lor în robie”. A treia lucrare, publicată în septembrie 1837, era una de istorie: „Histoire de la Valachie, de la Moldavie et de Valaques Transdanubiens”.

Revenit în Moldova în 1838, îşi începe cariera publică prin numirea sa în funcţia de locotenent-aghiotant al domnitorului Mihail Sturdza, dar intră rapid în conflict cu acesta, prin descoperirea arghirofiliei fără limite care-l stăpânea pe domn. Se dedică activităţii culturale şi pune pe picioare o întreprindere poligrafică, unde publică două reviste destinate educării artistice a cititorilor şi îndrumării scriitorilor: „Alăuta românească” şi „Dacia literară”.

Scopurile care-l animă pe tânărul patriot sunt limpede expuse în „Introducţie” la „Dacia literară” :„literatura are trebuinţă de unire, iar nu de dizbinare. (…) ţălul nostru este realizaţia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Iar scopul unităţii naţionale transpare şi din îndemnul de a recurge, pentru creaţia literară, la tot ce oferea patrimoniul cultural comun: „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. (…) Traducţiile însă nu fac o literatură. (…) Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii”.

Încă şi mai grăitoare pentru concepţiile sale asupra naţiunii sunt afirmaţiile din lecţia inaugurală „Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională în Academia Mihăileană”, rostit la 24 noiembrie 1843. Cu acest prilej, Kogălniceanu sublinia: „Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte şi ca istorie naţională, istoria Moldaviei […] a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania. Această istorie este obiectul cursului meu”.

Nu mai puţin lămuritoare pentru orizontul social şi politic al tânărului moldovean sunt consideraţiile pe marginea eliberării din robie a ţiganilor în anul 1844, când, la iniţiativa domnitorului Mihail Sturdza, toţi robii statului au fost declaraţi oficial liberi, beneficiind de aceleaşi drepturi cu ceilalţi locuitori ai ţării: „Acum patria noastră, dezrobindu-şi ţiganii, sfinţeşte principiul că toţi oameni se nasc şi sunt slobozi, în vreme când coloniile Franţei şi multe staturi ale Unirii Americane de Nord gem de milioane de negri împilaţi, în vreme când robia încă, în adunările legislative a acestor ţări, numără atâţia partizani!”.

Întreaga activitate pe tărâm cultural şi politic l-au impus pe Mihail Kogălniceanu ca lider al generaţiei paşoptiste moldovene. De aceea nimic mai firesc decât faptul că acesta lua cuvântul în cadrul adunării de la hotelul „Petersburg”, din Iaşi, în seara de 27 martie 1848, alături de Grigore şi Alexandru Ioan Cuza, Lascăr Rosetti, Vasile Ghica, fiind, totodată, desemnat în comisia de 16 persoane însărcinată cu redactarea unei petiţii cu doleanțe şi revendicări către domnitor. Contribuţia sa a fost una de substanţă, în platforma reformatoare regăsindu-se „postulatele luptei lui anterioare şi clişee stilistice”, astfel că nu e de mirare că represiunea dezlănţuită la Mihail Sturdza în noaptea de 29 martie 1848 îl viza direct şi pe Mihail Kogălniceanu.

Ascuns la Bălţăteşti, la moşia lui Grigore Ghica, tânărul om politic reuşeşte să scape de arestare şi de expulzare, refugiindu-se la Cernăuţi, unde redactează „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”, publicate în august 1848, sub forma unei broşuri. Acest text se constituie în „opera cea mai grăitoare, cea mai semnificativă pentru cunoaşterea concepţiei filosofice şi social-politice a lui M. Kogălniceanu în perioada sa de ascensiune”.

În februarie 1849 Kogălniceanu pleacă la Paris, unde a rămas până în luna iulie, când urcarea pe tronul Moldovei a unui principe liberal, Grigore Alexandru Ghica, îi redeschidea drumul spre casă. Revenit acasă, Kogălniceanu a intrat într-o nouă etapă a vieţii, fiind cooptat de noul domn în comisiile de „îmbunătăţiri” ale organizării ramurilor administraţiei de stat. A deţinut funcţiile de director al Departamentului lucrărilor publice în anii 1849-1850 şi apoi al Departamentului din Lăuntru (oct. 1851 – iulie 1852).

În faţa noilor realităţi, Kogălniceanu se declara adept al „ordinului prin progres”, voind „o revoluţie de sus” şi nu una de „jos”, astfel încât în anul 1852 punea sub semnul îndoielii necesitatea unor „grabnice şi zgomotoase schimbări”, fiindcă „orice schimbare silnică”, „orice prefacere năprasnică nu pot să ne fie decât fatale”. Preocupat de a dovedi Marilor Puteri că românii nu sunt „tulburători” şi dorind realizarea unei platforme unioniste cât mai largi, care să nu-i sperie pe marii boieri, Kogălniceanu afirma foarte clar: „Când revoluţiile încep, civilizaţia încetează”. Dincolo de raţiunile conjuncturale, se poate susţine că moderaţia atitudinii lui Kogălniceanu venea din convingeri profunde, căpătate în timpul studiilor în Germania şi rămase ca elemente de reper de-a lungul întregii sale vieţi.

În paralel, îşi reia preocupările culturale, publicând în 1852 volumul întâi din „Letopiseţele Ţării Moldovei”, făcând apologia istoriei ca o necesară călăuză a omului politic, mai cu seamă în vremuri de cumpănă: „Dacă vreodinioară studiul istoriei a fost trebuitor, aceasta este în epoha noastră, în acest timp de haos, când și oameni publici și oameni privați, bătrâni și tineri, ne-am văzut individualitățile sfâșiate și iluziile ce ni erau mai plăcute, șterse. Într-un asemine timp, limanul de mântuire, altarul de răzimat pentru noi este studiul istoriei, singurul oracol care ne mai poate spune viitorul”.

În anii care au urmat, numele lui Kogălniceanu s-a confundat cu lupta pentru Unire, cu realizarea acesteia, dar şi a celor mai de seamă reforme legate de organizarea statului modern român. Personalitatea cea mai proeminentă a Comitetului Central al Unirii, marele om politic şi strălucitul orator a desfăşurat o activitate neobosită în Adunarea ad-hoc a Moldovei, fiind descris de Ion Ionescu de la Brad drept un veritabil „factotum” al acesteia.

Numărându-se printre candidaţii la tronul Moldovei, renunţă la 3 ianuarie 1859 în favoarea lui Costache Negri şi acceptă ulterior, bucuros, susţinerea candidaturii lui Alexandru Ioan Cuza. Astfel, la 5 ianuarie 1859, i-a revenit cinstea de a-i adresa noului domn felicitările Adunării elective: „Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou. […] Fii, dar, omul epocei, fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare, iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun şi blând, fii bun mai ales pentru aceia, pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”.

În primăvara anului 1860, considerat un om de stat în plină putere şi cu largă experienţă, lui Kogălniceanu i se oferă pentru prima dată ocazia de a guverna. La 30 aprilie formează guvernul Moldovei, deţinând, totodată, şi portofoliul Ministerului de Interne. Angajându-se să-şi întemeieze activitatea pe „legalitate” şi „moralitate”, şeful guvernului îşi exprima intenţia de a realiza „reformele sociale şi materiale” indicate de Convenţia de la Paris, declarând prioritare „reforma legii electorale şi îmbunătăţirea soartei ţăranilor”, „temeinica organizare a puterii armate”, „răspândirea instrucţiei publice, rădicarea şi îmbunătăţirea soartei clerului, dezvoltarea industriei şi a comerţului şi mai ales înflorirea agriculturii, marea noastră bogăţie naţională”.

Foarte bine pregătit, cu vaste cunoştinţe în domeniile istoriei, sociologiei, dreptului, economiei politice, administraţiei, Kogălniceanu nu era străin de niciuna dintre problemele care necesitau o soluţionare urgentă. Astfel se explică faptul că a reuşit, într-un interval de timp foarte scurt, să doteze ţara cu legi fundamentale, pe baza cărora s-au edificat instituţii care durează până în ziua de astăzi: Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, Curtea de Conturi, Consiliile Judeţene, Curtea de Casaţie, camerele de comerţ, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni.

Dar, dincolo de orice îndoială, cea mai importantă lege adoptată graţiei luptei neobosite a lui Mihail Kogălniceanu a fost legea rurală, sancţionată şi promulgată la 14/26 august 1864. De altfel, de proiectul legii rurale este legată direct mult incriminata „lovitură de stat de la 2 mai”, când Adunarea a fost dizolvată de către domnitorul A.I. Cuza, motiv de mare bucurie pentru ţărani, care considerau că lovitura de stat dăduse „în cap boierilor”.

Legea rurală, care intra în vigoare la 23 aprilie 1865, îi elibera pe ţărani de sarcinile de tip feudal şi permitea împroprietărirea: „Claca este desfiinţată pentru de-a pururi şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre”, după cum glăsuia proclamaţia domnească. După detronarea lui Cuza, mânia adversarilor acestuia s-a revărsat din plin şi asupra colaboratorilor săi, primul vizat fiind Mihail Kogălniceanu. Ales deputat de Fălciu, acesta s-a văzut ţinta unei intense campanii care viza invalidarea mandatului său. Kogălniceanu reintră, însă, în viaţa politică după alegerile din octombrie 1866, acţionând constant pentru dezvoltarea României pe linia progresului şi a democraţiei, fiind preocupat de aplicarea reformelor adoptate pe vremea lui Cuza, de problemele de politică externă şi de comerţul exterior.

Ministru de interne în perioada noiembrie 1868-ianuarie 1870, Kogălniceanu nu-şi neglija nici activitatea de cărturar, fiind ales în 1869 membru al Societăţii academice şi preşedinte al Secţiei istorice. În 1876 a participat, alături de Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi alţii, la organizarea serbărilor de la mănăstirea Putna, ocazionate de împlinirea 400 de ani de existenţă, prilej de reafirma apartenenţa Bucovinei la Moldova şi de a protesta împotriva atitudinii Austriei în această chestiune.

De altfel, la începutul lunii mai 1876, Kogălniceanu devenise ministru de Externe în cadrul guvernului format de „coaliţia de la Mazar-Paşa” şi se implicase activ în promovarea revendicărilor României faţă de guvernul otoman, sprijinind discret acţiunile patrioţilor bulgari, precum şi revoltele din Bosnia şi Herţegovina. Acţiunile sale au fost stopate la finele lunii iulie 1876, prin demisia guvernului din care făcea parte, dar la 3 aprilie 1877 a reluat portofoliul Externelor, astfel că în sesiunea extraordinară a Adunării deputaţilor din 9 mai 1877, lui Kogălniceanu i-a revenit onoarea de a proclama independenţa ţării: „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”.

În urma discursului său, „camera, mulţumită de explicaţiile guvernului, ia act că răzbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Astfel, încă unul dintre visurile de tinereţe ale lui Kogălniceanu se realiza. Perseverenţa cu care a acţionat eminentul bărbat de stat între 1848-1877 dădea, în sfârşit, roade: patria lui s-a proclamat independentă!
Rămas în fruntea Ministerului Afacerilor Externe până în noiembrie 1878, Mihail Kogălniceanu a desfăşurat o intensă activitate în urma semnării Tratatului de pace de la San Stefano (martie 1878), încercând să impună cabinetelor europene justeţea cauzei româneşti în vederea pregătirii Congresului de la Berlin, unde memoriul pregătit de diplomaţia românească a fost doar „auzit”, nu şi „ascultat”.

În ultima parte a vieţii, Kogălniceanu a revenit pe banca ministerială în intervalul iulie 1879 – aprilie 1880 şi a reprezentat apoi ţara ca ministru plenipotenţiar la Paris în anii 1880-1881. Încetarea misiunii diplomatice în Franţa a însemnat şi refuzul oricărei alte funcţii oficiale, dar a continuat să activeze în Camera Deputaţilor, interpelările sale reprezentând adevărate capodopere de oratorie, căci poseda, după expresia lui A.D. Xenopol, „talentul minunat de a se coborî cu uşurinţă din sfera cugetării către lumea realităţii, precum şi de a închega în idei bogata varietate a faptelor”.

Cu sănătatea zdruncinată, Kogălniceanu sosea la Paris în 18 iunie 1891 pentru o operaţie. Din nefericire, organismul său nu a făcut faţă intervenţiei chirurgicale, distinsul om politic sucombând pe masa de operaţie. Trupul a fost adus în ţară şi înhumat la Iaşi, în cimitirul „Eternitatea”. Un ultim şi impresionant omagiu i-a fost adus de cei pentru a căror viaţă mai bună luptase o viaţă întreagă: ţăranii. Ca şi în cazul cortegiului mortuar al lui Cuza, sute şi mii de ţărani au întâmpinat de-a lungul traseului trenul cu osemintele celui care-şi pusese semnătura pe legea rurală din 14 august 1864: „Revăd şi acum – scria un martor ocular – toată scena aceea de o jale de nedescris, din gara Podu Iloaiei. Plângeau ţăranii îngenunchiați!… Trenul porni, toţi rămaseră ţintuiţi, cu ochii urmărind maşina îndoliată care pornise încet şi care apoi sbură ca o pasăre, mişcând şi fluturând steagurile negre ce păreau aripi bătute de vânt”.

Spirit realist, confruntat întreaga viaţă cu starea de letargie a compatrioţilor, într-o epocă de incertitudini şi de speranţe, Kogălniceanu nu obosea să pledeze pentru virtutea regenerativă a istoriei. Astăzi, poate mai mult decât altădată, ar trebui să ne amintim îndemnurile sale vechi de aproape două secole: „Să ne ţinem de obiceiurile strămoşeşti – atât cât nu sunt împotriva dreptei cugetări. Să ne ţinem de limba, de istoria noastră, cum se ţine un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. Istoria românească mai ales să ne fie cartea de căpetenie, să ne fie paladiul naţionalităţii noastre. Într-însa vom învăţa ce am făcut şi ce avem să mai facem; printr-însa vom prevede viitorul, printr-însa vom fi români, căci istoria este măsura sau metrul prin care se poate şti dacă un popor propăşeşte sau dacă se înapoiază. Întrebaţi dar istoria şi veţi şti ce suntem, de unde venim şi unde mergem. De unde venim şi unde mergem, trecutul şi viitorul, iată toată fiinţa noastră, iată mijlocul de a ne cunoaşte”.

Bibliografie selectivă:

Mihail Kogălniceanu, Autobiografie. Desrobirea ţiganilor. Ştergerea privilegiilor boiereşti. Emanciparea ţăranilor, cu o notiţă introductivă de Petre V. Haneş, profesor secundar, Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, f.a.;
George D. Nicolescu, 1866-1901. Parlamentul Român. Biografii şi portrete, Bucureşti, I.V. Socecu, 1903;
Mihail Kogălniceanu. Texte social-politice alese, Dan Berindei (coordonator), Leonid Boicu, Nicolae Ciachir, Matei Ionescu, Dan Simionescu, Bucureşti, Editura Politică, 1967;
Paul Cornea, Mihai Zamfir, Gândirea românească în epoca paşoptistă (1830-1860), antologie, studiu şi bibliografie de P. Cornea; text stabilit, note şi medalioane biografice de M. Zamfir, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968;
Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1979;
Al. Zub, A scrie şi a face istorie (Istoriografia română paşoptistă), Iaşi, Editura Junimea, 1981
Kogalniceanu