Creatorul „gândirismului”

(1889 - 1972)

„Un gânditor creştin ortodox”, „un poet creştin” şi „cel dintâi teolog român din epoca modernă”, astfel îl caracteriza Dumitru Stăniloaie pe unul din cei mai cunoscuţi universitari ai perioadei interbelice – Nichifor Crainic. Teolog şi om politic, poet şi publicist, profesor şi ideolog, creatorul „gândirismului”, Nichifor Crainic rămâne un personaj controversat.

„Cel dintâi teolog român din epoca modernă”

Ion Dobre, pe numele său real, s-a născut la Bulbucata (fostul jud. Vlaşca), pe malurile Neajlovului, la 22 decembrie 1889, într-o familie modestă de ţărani. Studiile secundare le va face la Bucureşti, ca elev bursier al Seminarului Central. Între 1912-1916 urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, iar în timpul războiului va funcţiona ca redactor permanent la „Neamul Românesc” condus de Nicolae Iorga. După război, în anii 1920-1921, îşi va finaliza studiile la Viena, contactul său cu spaţiul cultural şi literatura germană fiind determinant pentru opţiunile sale viitoare, atât culturale cât şi politice.

Din 1921 începe colaborarea la revista „Gândirea”, apărută iniţial la Cluj sub direcţia lui Cezar Petrescu şi mutată apoi la Bucureşti de chiar Nichifor Crainic, devenit între timp şeful acestei publicaţii. În anul 1926 este numit secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor (ministru fiind Vasile Goldiş). A colaborat, pentru scurtă vreme cu Pamfil Şeicaru la ziarul „Curentul”. Tot în această perioadă îşi începe şi cariera universitară. Ales membru în 21 mai 1940, a susţinut discursul de recepţie („Elogiul lui Octavian Goga”) în 22 mai 1941. În 1940 i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena.

Cel care a fost socotit de Lucian Blaga drept cel mai responsabil de renaşterea spiritului ortodox în spaţiul românesc interbelic, Nichifor Crainic, a avut în anii ’30 cea mai fertilă epocă a scrisului său, alcătuit atât din proză cât şi din poezie. Cea mai densă şi cea mai apreciată lucrare a sa rămâne Nostalgia Paradisului, în care este prezentată o concepţie generală asupra culturii dar şi o doctrină politică de dreapta a ceea ce s-a numit şi a făcut furori în epocă – „naţionalismul constructiv”. Pe aceeași linie se încadrează și alte două eseuri de ale sale din perioada interbelică: Ortodoxie și etnocrație și Puncte cardinale în haos.

nichifor-crainic

Implicarea în politică, în calitate de ministru al Propagandei

În vremurile tulburi ale perioadei 1940-1942, Nichifor Crainic se implică în politică, deţinând poziţia de ministru al Propagandei în guvernul Ion Antonescu. Aceasta şi apropierea sa de legionari îi vor aduce marile necazuri de după război. La 4 iulie 1945, prin sentinţa nr. 2 a Tribunalului Poporului Bucureşti este condamnat la detenţiune grea pe viaţă, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii pentru activitate contra clasei muncitoare. Nichifor Crainic se refugiază în satele ardelene unde stă ascuns între anii 1944-1947. La 24 mai 1947 este arestat (s-a predat singur) şi încarcerat la Aiud, apoi cunoaşte calvarul puşcăriilor comuniste timp de 15 ani. Face compromisuri şi acceptă colaborarea cu Securitatea, în speranţa eliberării. Faptul are loc în primăvara anului 1962, la propunerea Securităţii, care îi oferă postul de redactor la revista destinată exilului românesc – „Glasul Patriei”.

Câteva detalii din perioada detenţiei le aflăm dintr-un referat de propunere a graţierii pedepsei lui Nichifor Crainic, redactat de ofiţerii Securităţii, în decembrie 1961. Comportarea în timpul detenţiei era apreciată ca „bună”, măsurile de reeducare având asupra sa efectul dorit de organele Securităţii: Nichifor Crainic „s-a angajat din proprie iniţiativă” să furnizeze informaţii despre vârfurile legionare încarcerate la Aiud. Între anii 1957-1961, fostul ministru al Propagandei a scris şi înmânat Securităţii „materiale care cuprind date compromiţătoare despre unii conducători legionari, date pe care le cunoaşte ca urmare a relaţiilor pe care le-a avut cu aceştia, cu C.Z. Codreanu şi cu camarila [regală], materiale ce prezintă pentru organele noastre un deosebit interes operativ”.

Grațiat după un calvar de 15 ani prin temnițele comuniste

În anul 1961, Nichifor Crainic este transferat de la Aiud la închisoarea Ministerului Afacerilor Interne din Bucureşti, oferindu-i-se „condiţiile” pentru redactarea unei lucrări ample, documentate, „de demascare a trecutului criminal al organizaţiei legionare”. Ţinând cont de acest efort dar mai ales de posibilităţile viitoare ale teologului, colonel Rusu Emanoil, şef serviciu independent în Direcţia a III-a, propunea ca Securitatea să intervină la Consiliul de Stat al RPR pentru ca „deţinutul contrarevoluţionar” să fie graţiat total de pedeapsă. Propunerea a fost aprobată, a doua zi, de şeful Direcţiei a III-a, Gheorghe Angelescu, dar cu o singură condiţie: Nichifor Crainic urma să fie pus în libertate doar după ce termina de redactat lucrarea de „demascare” a Mişcării Legionare.

Nu ştim dacă a finalizat respectiva lucrare, dar la 24 aprilie 1962, Nichifor Crainic era pus în libertate, fiindu-i graţiată pedeapsa (prin Decretul nr. 293 din 18 aprilie 1962 al Consiliului de Stat). Ceea ce ştim este că în posesia organelor Securităţii exista deja un manuscris intitulat Cuibul ucigaşilor al cărui subiect era tocmai demascarea activităţii legionare. Neavând unde locui a fost primit de fiica sa în locuinţa proprie din Bucureşti, strada Sfinţii Apostoli nr. 3. Este imediat angajat ca redactor la ziarul „Glasul Patriei” şi, ţinându-se cont de contribuţia sa anterioară ca şi de potenţialul său, conducerea Ministerului Afacerilor Interne îi oferă chiar un apartament din fondul de locuinţe al ministerului, într-un bloc de pe bulevardul Dinicu Golescu. Oferta conţinea însă şi un măr otrăvit: pentru a fi controlat, încă înainte de a se muta în noua locuinţă, Securitatea a instalat aici mijloace de ascultare (tehnică operativă).

Securitatea îl determină să colaboreze

Între timp, Nichifor Crainic este contactat de ofiţeri din aceeaşi Direcţie a III-a a Securităţii, ocazie în care „se oferă” să furnizeze informaţii despre cei cu care se întâlnea. Momentul este prielnic pentru recrutarea sa de către Securitate, de data aceasta în libertate, ca şi agent. Acest eveniment are loc la 29 mai 1962, chiar în locuinţa pe care Nichifor Crainic o primise de la conducerea MAI. Numele conspirativ pe care l-a primit a fost cel de „Traian”. Ofiţerul care l-a recrutat raporta ulterior că „luarea angajamentului [de colaborare] a constituit de fapt urmarea logică a discuţiilor purtate de noi cu el încă din perioada detenţiei, a aportului informativ pe care ni l-a adus (!?), precum şi a hotărârii sale exprimată verbal, că doreşte în continuare să ne ajute şi periodic să ne prezinte rapoarte informative”.

Drama lui Nichifor Crainic nu sfârşea, aşadar, odată cu punerea sa în libertate. Dimpotrivă, deşi probabil sperase să fie, ca şi alţii, reabilitat, fostul demnitar interbelic constata că i se refuza orice posibilitate de a-şi publica scrierile. Într-un raport (din februarie 1963) semnat de colonel Todiriu Ismail, aflăm despre o discuţie a ofiţerului de Securitate cu Nichifor Crainic, de aproape şase ore, în care ultimul apare frământat de mari nemulţumiri. Acestea nu erau de ordin material, pentru că ceea ce primea de la Comitetul Român de Repatriere (organism al Securităţii de care ţinea publicaţia „Glasul Patriei”) împreună cu plata separată a colaborărilor sale erau suficiente pentru traiul său.

Nemulţumirile sale izvorau de altundeva şi anume din calitatea şi activitatea sa de scriitor. Nu putea încă să-şi reia în mod deschis această activitate, în publicaţiile din ţară şi se întreba dacă nu cumva aceasta era din cauza „activităţii sale la «Gândirea», curentului mistic, naţionalist şi retrograd care se formase în jurul acestei reviste”. Exista aici şi o contradicţie: de ce din acest grup el era singura persoană care nu avea dreptul de a-şi publica operele literare. Cunoştea mai mulţi scriitori „compromişi” cel puţin la fel ca el, gândirişti şi ei, dar care îşi puteau publica scrierile în diverse periodice din ţară. Nichifor Crainic a insistat că adevărata reabilitare pentru el, singura care îl interesa, însemna reapariţia articolelor, studiilor şi poeziilor sale în publicaţiile din Bucureşti. O eventuală reabilitare post-mortem nu i-ar mai fi fost de nici un folos.

În plus, Nichifor Crainic era la curent cu reabilitarea istoricului C.C. Giurescu, reintegrat la catedra de Istorie a Universităţii din Bucureşti, dar şi cu situaţia scriitorului Radu Gyr, care în urma unei audienţe la Mihai Beniuc, primise un ajutor lunar de 690 lei din partea Uniunii Scriitorilor, urmând a fi primit printre membrii „Fondului Literar”. La toate nemulţumirile sale se adăuga faptul că, de curând, în revista „Luceafărul”, fusese publicat un articol virulent împotriva revistei „Gândirea” şi, indirect, împotriva sa. Articolul făcea parte dintr-o campanie contra sa, dusă de câţiva critici şi scriitori români.

Ofiţerul cu care era în legătură l-a ascultat atent pe fostul universitar şi i-a împărtăşit că îi înţelege nemulţumirile. Poate de aceea în raportul său ţinea să amintească, din nou, meritele lui Nichifor Crainic în colaborarea cu Securitatea: „a publicat [în ziarul „Glasul Patriei”] materiale de valoare care au fost apreciate de conducerea superioară. Prin combativitatea conţinutului şi redarea exactă a faptelor, articolele sale au produs derută în rândul emigraţiei şi a stârnit ura celor ce au fost demascaţi pe baza arătărilor sale”.

Percepţia Securităţii asupra lui Nichifor Crainic
Nu putem să nu menţionăm şi caracterizarea pe care i-o face ofiţerul de securitate: „Deşi este în vârstă de 74 ani, este complet lucid şi în deplinătatea facultăţilor sale de creaţie şi în tot timpul discuţiei cu dânsul a fost calm, coerent şi logic şi a apărut evident că era bucuros că a avut posibilitatea să-şi deschidă sufletul şi să arate care sunt cauzele frământării sale”. Iată deci că securistul se transformase în confident, iar marele teolog nu găsise decât pe reprezentantul Securităţii ca să-şi mărturisească frământările. Era, de fapt, o ultimă încercare a lui Nichifor Crainic de a-şi obţine o reabilitare mult dorită (aşa cum obţinuse graţierea) dar şi de a crea ofiţerului impresia unei depline încrederi.

De altfel, la acest capitol al impresiilor, lucrătorul de la Securitate rămăsese convins că „sub îndrumarea noastră” Nichifor Crainic putea să scrie „încă multe lucruri care să ne fie utile”. Singura problemă era cea a scăderii „elanului combativ” al teologului, cauzat stării de inferioritate pe care o resimţea datorită neputinţei de a putea publica în presa românească (aşa cum se întâmpla chiar cu alţi foşti redactori de la „Gândirea”).

Având în vedere aceste considerente, se propunea să fie revizuită situaţia lui Nichifor Crainic, ca scriitor, dându-i-se posibilitatea să publice în ţară unele din articolele şi poeziile sale, sub semnătură proprie, dar cu referire la realizările regimului comunist sau frumuseţile patriei. Era, de asemenea, necesar ca scriitorul să primească un ajutor material lunar din partea „Fondului Literar”.

Numai că dacă în cazul graţierii lucrurile au mers rapid şi Nichifor Crainic a fost eliberat în câteva luni după ce fusese făcută propunerea, în cazul reabilitării situaţia s-a schimbat. Amânarea rezolvării situaţiei fostului ministru antonescian sine die era un semn clar că totuşi Securitatea nu era atotputernică şi că mecanismul birocratic al partidului dădea numeroase rateuri.

„E păcat că nu se înţelege importanţa utilizării lui Nichifor”
Pe raportul amintit mai sus, însuşi Gheorghe Gheorghiu-Dej pusese o rezoluţie clară: „E păcat că nu se înţelege importanţa utilizării lui Nichifor pentru cauza noastră”. Era o indicaţie clară pentru reabilitarea celui în cauză, dar evenimentele politice din ţară, îndeosebi schimbarea la vârful politicii româneşti din primăvara anului 1965, au amânat orice soluţie favorabilă pentru Nichifor Crainic. În urma discuţiilor repetate cu ofiţerul de legătură, a informaţiilor obţinute prin tehnica operativă din apartamentul scriitorului, dar şi a notele informative de la alţi informatori, Securitatea (între timp Nichifor Crainic fusese preluat de către Direcţia Generală de Informaţii Externe) află de revolta redactorului de la „Glasul Patriei” nemulţumit că nu i se dă posibilitatea de a-şi publica scrierile literare în publicaţiile interne (amintim că revista „Glasul Patriei” funcţiona ca publicaţie doar pentru străinătate).

Demoralizat şi resemnat totodată, văzând că nici schimbarea de regim politic nu i-a adus reabilitarea dorită, Nichifor Crainic evită să mai răspundă la cererile Securităţii. Fiind atacată revista pe care o condusese, „Gândirea”, dar şi el personal, de către literaţi nu doar din exil ci şi de cei din ţară, ca reacţie la articolele sale virulente din „Glasul Patriei”, Nichifor Crainic îşi punea problema retragerii de la această publicaţie dirijată din umbră de Securitate. El susţinea, pe bună dreptate, că cei mai de seamă scriitori (Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Mihail Ralea, George Călinescu, Tudor Arghezi, Demostene Botez ş.a.) au fost colaboratori activi ai revistei pe care o patronase şi care întruchipa „gândirismul”.

Toţi aceştia nu întâmpinau nici o oprelişte în publicarea operelor proprii cu o prezenţă activă pe „frontul literar”. Pe când el, directorul de la „Gândirea”, nici măcar dreptul la replică nu-l avea împotriva celor ce-l atacau. Un alt motiv al demoralizării sale era acela că deşi Securitate îl asigurase că îi va fi publicată cartea scrisă în ultimii ani de temniţă, manuscrisul fiind în posesia temutei instituţii, nici până la mijlocul anului 1966 nu se întâmplase acest lucru.

Demoralizat în lipsa libertății de a-și publica scrierile
Toate aceste detalii figurau într-un raport datat 5 mai 1966 şi semnat de acelaşi colonel Todiriu Ismail, din DGIE. Până şi cel care redactase raportul realiza cât de mult îl afectau pe Nichifor Crainic lipsa libertăţii de a-şi publica scrierile: „Starea de tensiune şi moralul scăzut, ca rezultat al faptului că el nu activează pe tărâm literar intern, vârsta înaintată şi bolile de care suferă l-au determinat să facă faţă de diverşi interlocutori afirmaţia că viaţa, pentru el, nu mai are nici un sens şi dacă n-ar fi creştin şi-ar pune singur capăt zilelor pe care le mai are de trăit”.

Era de fapt o ultimă pledoarie a celor din Securitate pentru reabilitarea lui Nichifor Crainic, argumentată cu atitudinea „bună faţă de regim” a acestuia, pe faptul că „nu se manifestă şi nu comentează duşmănos politica partidului şi statului” dar şi pe „seriosul aport” fructificat în articolele de demascare din „Glasul Patriei”. În raport se adăuga că „fiind profund frământat de dorinţa de a scrie şi a publica în presa internă, dorinţă care nu i-a fost satisfăcută” Nichifor Crainic se hotărâse să-şi scrie memoriile, la care lucra deja intens. După exemplu lui Vasile Voiculescu, căruia după moarte i se publicase un volum de versuri, Nichifor Crainic, demoralizat complet şi resemnat, spera totuşi că va veni timpul când va fi reconsiderat şi i se va publica opera. Dar acest fapt, repeta el, nu-i va aduce nici un fel de satisfacţie.

Ca urmare, cu aprobarea şefului Direcţiei Operative din spionajul românesc, Nicolae Budişteanu, ofiţerul de legătură al fostului universitar propunea ca o comisie abilitată să facă o triere a operelor mai vechi ale directorului de la „Gândirea” şi publicarea acestora într-un volum. Se repeta propunerea mai veche a Securităţii pentru acordarea dreptului de a publica în revistele din ţară. Din nefericire, aceste propuneri (din 1966) au avut aceeaşi soartă ca şi cele din 1963: trierea operelor a fost amânată, ca şi publicarea lor. Dreptul de a publica nu i se acordă nici el.

Pensionarea și sfârșitul său
Resemnat şi măcinat de suferinţe, Nichifor Crainic se retrage din activitatea sa de redactor la „Glasul Patriei”, fiind scos la pensie în anul 1968 (la 79 ani). Prilejul nu este scăpat de tânărul Nicolae Manolescu care îl introduce cu 5 poezii şi o notă bio-bibliografică, în primul volum din Poezia română modernă. Între timp, Nichifor Crainic îşi finalizează memoriile pe care însă nu mai apucă să le vadă publicate. Se stinge din viaţă la 20 august 1972, la Casa Scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia. După cum amintea ginerele său, Alexandru Cojan, pe crucea sa Nichifor Crainic a dorit să-i fie scris doar numele pentru că „acei care vor să ştie cine am fost, să mă caute în scrierile mele, în revista Gândirea, al cărei mentor am fost, în cursurile de la Facultatea de Teologie, la Academia Română, printre membrii căreia m-am numărat. Acolo sunt eu; sub cruce e un pumn de ţărână”.
Bibliografie:
ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 3722
Nichifor Crainic, Zile albe – Zile negre. Memorii, Vol. I, Casa editorială „Gândirea”, 1991;
Nichifor Crainic, Memorii. Pribeag în țara mea; Mărturii din închisoare; Memoriu: răspuns la actul meu de acuzare, vol. II, 1996