silviu dragomir
Galerie

unul din „stâlpii ortodoxismului ardelean”.

(1888-1962)

S-a născut la 13 martie 1888 în com. Gurasada, jud. Hunedoara, tatăl său fiind notar. A urmat liceul la Blaj şi Novi Sad, studiile superioare şi doctoratul la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1905-1910), întregite cu studii în domeniul istoriei la universităţile din Viena şi Moscova. În 1911 a fost numit profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, dar el s-a dedicat imediat unei intense activităţi ştiinţifice în domeniul istoriei universale, încă din 1916 fiind ales membru corespondent al Academiei Române. S-a afirmat şi în plan politic, la 1 decembrie 1918 fiind ales notar (secretar) al Marii Adunări de la Alba Iulia.

Cel mai bun cunoscător al problemelor Transilvaniei

Din 1919 a fost profesor de istorie universală la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii „Ferdinand I” din Cluj, ocupând în anumite perioade şi funcţiile de decan şi prodecan. În plan ştiinţific, Silviu Dragomir s-a distins prin numeroase lucrări referitoare la revoluţia din 1848-1849 în Transilvania sau privind istoria ortodoxiei din Transilvania şi relaţiile religioase ale românilor cu ruşii în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, fiind considerat în epocă drept cel mai bun cunoscător al problemelor istoriei Transilvaniei, şi ca unul din „stâlpii ortodoxismului ardelean” (alături de profesorii Ioan Lupaş, Onisifor Ghibu şi Ion Matei).

Omul politic

În a doua parte a anilor ’30 a deţinut mai multe funcţii politice importante: ministru în guvernele Goga-Cuza şi Miron Cristea, secretar general al F.R.N. La 30 august 1940, în Consiliul de Coroană, a fost printre puţinii care s-a împotrivit acceptării cedărilor teritoriale hotărâte prin Dictatul de la Viena. În iunie 1946, în timpul grevei studenţilor din Cluj, Silviu Dragomir a fost profesorul care a luat cel mai hotărât apărarea studenţilor români agresaţi de muncitorii comunişti maghiari, înfruntându-l în mod deschis pe ministrul Justiţiei Lucreţiu Pătrăşcanu. Ca efect al atitudinii sale foarte critice la adresa regimului comunist, în anul 1947 a fost pensionat forţat de regimul comunist şi urmărit intens de Siguranţă, care-l considera „vârful reacţiunii în Universitate”.

Arestarea, condamnarea și reintegrarea în viața științifică

În iunie 1948, a fost exclus din Academie, iar în scurt timp a fost arestat şi condamnat la 1 ani şi 6 luni într-un proces în care a fost condamnat şi Emil Haţeganu, un alt semnatar al actului Marii Uniri de la Alba Iulia. În mai 1950 a fost transferat la Sighet alături de ceilalţi foşti miniştrii din guvernele interbelice, de unde va fi eliberat în iunie 1955. Securitatea i-a arestat şi închis pe fratele lui Alexandru (1952-1954) şi pe soţia lui Flora (1952-1953), pentru simplul motiv că erau rudele istoricului. În oct. 1955, Securitatea a încercat să-l folosească drept martor al acuzării în procesul lui Zaharia Boilă, dar istoricul şi-a menţinut verticalitatea, depoziţia lui în instanţă fiind net în favoarea inculpatului, motiv pentru care judecătorii au trebuit să caute motive juridice s-o înlăture ca „nesinceră”. Ajutat de mai mulţi istorici ajunşi în poziţii cheie, Silviu Dragomir a reuşit să se reintegreze în viaţa ştiinţifică. În perioada anilor 1958-1960 a fost supravegheat intens şi în mod calificat de Securitate fiind considerat suspect de acţiuni de spionaj în favoarea Marii Britanii, un informator al Securităţii raportase că văzuse numele lui încercuit pe o listă a unui parlamentar englez. Ulterior, urmărirea lui va continua, dar la cote mai reduse. A murit la 23 febr. 1962, un informator al Securităţii apreciind că „moartea lui lasă unanime regrete în cercurile intelectualităţii româneşti”.

Bibliografie:

Academia Republicii Populare Române, Dicționar Enciclopedic Român, Editura Politică, București, 1962-1964
Dicționar enciclopedic, vol. II, D-G, Editura enciclopedică, București, 1996.
Silviu Dragomir, Avram Iancu, Editura Științifică, 1965