(1851-1912)

„Prin puterea iubirii, a sfătuirii şi a muncii, iubind, sfătuind şi muncind, a atras iubirea profesorilor, învăţătorilor şi preoţilor şi aşa a făcut să fie progres în şcoală şi prin ea să propăşească cultura. Iar prin seninătatea vieţii sale, prin curăţia sufletului său, prin lumina sa lipsită de invidie sau de ură, de patimă sau de resentimente, prin încrederea sa nemărginită în puterile neamului nostru şi prin jertfirea sa pentru binele ţărănimii, pe care a iubit-o şi a ocrotit-o, a binemeritat recunoştinţa pioasă a tuturor bunilor români, cărora le va servi totdeauna drept pildă vie în viaţa şi activitatea lor”.

Aceste rânduri, scrise în decembrie 1922 de Constantin Angelescu, ministru al Instrucţiunii Publice, cu ocazia comemorării a 10 ani de la trecerea lui Spiru Haret la cele veşnice, reprezintă o ilustrativă sinteză a unei vieţi pusă în slujba educării neamului românesc.

Născut la Iaşi, în 15 februarie 1851, Spiru Haret era fiul comisului Costache Haret, român ortodox, după cum consemnau scriptele vremii, dar cu vechi origini armeneşti, şi al Smarandei. După anii de educaţie din sânul familiei, Spiru Haret a ajuns pe băncile şcolii mai întâi la şcoala primară din Dorohoi, apoi, din 28 aprilie 1860, pe când era elev în semestrul al II-lea al clasei a II-a primară, la Şcoala din Sărărie, Iaşi. Ca elev, a dezvăluit de la început „talent mare şi aplicaţiune serioasă la învăţătura tuturor obiectelor clasei”. Potrivit fostului său învăţător din Iaşi, Toma Săvescu, „copilul era serios, dar blând la fire, retras de copiii gâlcevitori şi stând la sfat cu cei buni, liniştit şi tăcut în bancă; prompt şi decisiv, rar şi lămurit, da răspunsul, când era întrebat din obiectele clasei”.
Aceste calităţi ale micului şcolar s-au păstrat şi dezvoltat în personalitatea viitorului reformator al învăţământului românesc. În septembrie 1862 a intrat ca bursier la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, urmând cursurile acestei prestigioase şcoli, ca elev-intern. Anii de liceu au fost marcaţi de epoca de pionierat în care se afla învăţământul românesc şi au fost rememoraţi de Haret într-un articol intitulat „Amintiri din vieaţa de şcoală”, publicat în „Gazeta matematică”. Chipurile profesorilor i-au rămas bine întipărite în minte, unii prin calităţile lor, prin cultura vastă şi chipul înalt de a-şi înţelege menirea de dascăli, alţii prin ignoranţă, pretenţii absurde şi ticuri ridicole.

A absolvit liceul în 1869 şi s-a înscris la Universitatea din Bucureşti, la „Secţiunea Fizico-matematică”. În timpul facultăţii a predat matematica la Seminarul Central din Bucureşti şi şi-a luat cu brio licenţa. În septembrie 1874, Spiru Haret a câştigat concursul pentru o bursă de studiere a matematicii, înfiinţată de Titu Maiorescu, ministru al Instrucţiunii Publice pe atunci, şi a plecat la Paris. După propria sa mărturisire, contactul cu mediul universitar parizian nu a fost deloc uşor, dar, cu preţul unei munci asidue, Haret a reuşit să se adapteze noilor rigori:

„Chiar îndată după începerea cursurilor la Paris, am putut să-mi dau seama de marile lipsuri ale instrucţiei mele matematice, cu toată licenţa mea trecută cu bile albe la Bucureşti. Erau părţi întregi de materie pe care nu le cunoşteam şi mai ales îmi lipsea deprinderea rezolvării de probleme”. Spiru Haret şi-a luat din nou licenţa în matematici la Paris, în 1875, şi în ştiinţele fizice în 1876. Şi-a continuat studiile şi, după trei ani de muncă, a fost primul român care a susţinut la Universitatea din Paris o lucrare de doctorat în matematică. Teza sa a fost susţinută în ziua de 18/30 ianuarie 1878 şi se intitula Sur l’invariabilité des grands axes des orbites planétaires.

Lucrarea a fost primită cu elogii de lumea ştiinţifică pariziană, iar în ţară teza a fost considerată un adevărat eveniment. De altfel, decanul Facultăţii de ştiinţe a Universităţii din Paris a expediat guvernului român o adresă în care aducea „elogii tânărului matematician şi felicita România că produce şi posedă asemenea talente”. Revenit în ţară, Spiru Haret ocupă la 1 aprilie 1878 postul de profesor de Mecanică Raţională, la Universitatea din Bucureşti, iar din octombrie 1881 şi pe cel de profesor de geometrie analitică, la Şcoala de poduri şi şosele. La rândul său, Academia Română a ţinut să răsplătească imediat pe tânărul savant, astfel că în anul 1879 l-a ales membru corespondent. Ulterior, la 31 martie 1892, graţie unei opere ştiinţifice în continuă dezvoltare, Spiru Haret a devenit membru al Academiei Române.

Simultan cu activitatea didactică, Haret se implică în activităţile şcolare administrative, devenind membru în Consiliului Permanent al Instrucţiei (martie 1882), inspector general al şcolilor (1883, sub ministrul P.S. Aurelian) şi apoi secretar general al Ministerului Cultelor, de la 6 februarie 1885, până la 11 aprilie 1888, sub ministrul D.A. Sturdza. Starea în care a găsit şcolile ţării, după 20 de ani de la adoptarea legii instrucţiunii publice din 1864, l-a îngrozit pe Spiru Haret, care a tras un semnal de alarmă prin întocmirea unui celebru Raport în anul 1884, publicat după primul an petrecut în funcţia de inspector general al învăţământului. Din acel moment, întreaga sa putere de muncă a fost direcţionată spre îndreptarea şcolii româneşti pe un făgaş de normalitate şi modernitate, în direcţia dezvoltării şi însănătoşirii învăţământului de toate nivelurile şi aşezarea sa pe baze raţionale, adaptate nevoilor naţionale.

„Sistemul şcolar al unei ţări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuinţelor, aspiraţiunilor şi caracterului naţional al poporului care o locuieşte (subl. ns. – F.B.). Reforma şcolară care se urmăreşte de câţiva ani are de obiect principal realizarea acestui deziderat”, spunea Spiru Haret, grație perspectivei duble, oferită de experienţa didactică şi de funcțiile administrative deţinute.

În opinia sa, „învăţământul unei ţări este chemat să îndeplinească un întreit scop. În prima linie, el trebuie să formeze buni cetăţeni. În a doua linie, el trebuie să procure tuturor tinerilor fondul de cunoştinţe care este indispensabil oricărui om în viaţă, fără deosebire de treaptă socială: acesta este învăţământul obligatoriu. În fine, el mai trebuie să formeze contingente pentru toate carierele care sunt necesare pentru viaţa completă şi armonică a Statului”.

Reforma educaţiei naţionale trebuia structurată pe două direcţii prioritare: orientarea practică a procesului instructiv-educativ, pentru a răspunde cerinţelor reale ale vieţii, şi centrarea educaţiei pe latura etică şi civică. Conceptul haretian viza instaurarea în şcoala românească a cultului muncii, cultului datoriei şi cultului Patriei!

Această concepție asupra rolului școlii în formarea viitorilor cetățeni nu a rămas literă moartă. Având din partea Partidului Naţional Liberal sprijinul politic necesar, Spiru Haret a deţinut în trei rânduri portofoliul de ministru al Instrucţiunii Publice (1897-1899; 1901-1904, 1907-1910), putând, din această poziţie, să acţioneze decisiv pentru materializarea concepţiei sale, cunoscută astăzi drept haretism. În sesiunea parlamentară 1897-1898, Spiru Haret a iniţiat celebrele sale proiecte de legi asupra învăţământului secundar şi a celui superior, reușind elaborarea unor acte legislative care așezau învățământul românesc pe temelii solide, comparabile cu sistemele educaționale cele mai avansate din Occident, actualizând prevederile legii din noiembrie 1864, multe rămase la stadiul declarativ. Viziunea lui Haret asupra sistemului educațional s-a materializat prin trei legi fundamentale: legea învăţământului primar şi normal-primar (1896), legea învăţământului secundar şi superior (23 martie 1898) şi legea învăţământului profesional (1899).
Conform acestora, liceul era împărţit în două cicluri: inferior, cu o programă comună, şi superior, cu trei secţii: reală (ştiinţe), modernă (limbi străine) şi clasică (limbi străine, latină şi greacă). Se instituia, într-o nouă formulă, un examen de absolvire, „certificatul de absolvire” (bacalaureatul). Acest consta dintr-o lucrare scrisă la limba română, o traducere dintr-o limbă străină, probleme de rezolvat şi o disertaţie orală, elevii având voie să consulte „dicţionare şi diferite studii” . De asemenea, se stabileau „diferenţieri între profesori”, pe baza unor criterii clare.

O altă lege importantă a vizat învăţământul primar, fiind prevăzut un singur tip de școală, cu un plan de învățământ care preconiza același volum de cunoștințe, cu deosebirea că cea rurală era organizată pe cinci clase, anulând versiunea conservatoare care organiza şcoala la sate pe „trepte”: inferioară, medie, superioară. Toate eforturile erau îndreptate pentru atingerea dezideratului „o şcoală primară în fiecare sat”, urmărindu-se, totodată, „a se dezbrăca învăţământul cât mai mult posibil de caracterul abstract şi pur teoretic”. Concepția modernă, adaptată totodată nevoilor societății românești, a făcut ca aceste legi să fie aplicate în învățământul secundar și universitar până în perioada interbelică.

O deosebită atenție a fost acordată, pe bună dreptate, organizării învățământului în mediul rural, unde rata analfabetismului era foarte mare. Pe lângă dotarea fiecărei școli rurale cu 0,5 ha de pământ pentru „lotul școlar”, Spiru Haret a demarat o vastă campanie pentru sprijinirea învățătorilor în acțiunea de „luminare” a satelor, prin înființarea de biblioteci sătești, cămine culturale și cantine școlare. De asemenea, pentru combaterea analfabetismului, au fost înființate o serie de cursuri pentru adulți, iar învățătorii au primit misiunea de a se implica în campaniile de combatere a alcoolismului și a cămătăriei la sate, două flageluri care contribuiau din plin la pauperizarea lumii rurale. În același scop, al ridicării nivelului de viață în mediul rural, Spiru Haret s-a implicat și în aplicarea „Legii asupra băncilor populare sătești și a casei lor centrale”, din 28 martie 1903, care avea menirea de a le oferi țăranilor posibilitatea de a obține credite pentru achiziționarea de utilaje agricole, vite, semințe și de a încuraja constituirea societăților cooperative de credit.
Desigur, aplicarea reformei haretiene, de dimensiuni uriaşe, a necesitat mulţi ani de muncă încordată şi sistematică, întrucât, după cum mărturisea chiar Haret, „principala ei greutate nu a fost facerea legilor ei organice, ci aplicarea acestor legi, în condiţiuni destul de grele”. Pentru impactul avut de eforturile consecvente ale lui Haret sunt elocvente fie şi numai câteva cifre: în timpul ministeriatelor sale s-au înfiinţat 1065 de şcoli rurale şi a crescut numărul învăţătorilor cu 2.675. Frecventarea regulată a cursurilor şcolare primare a crescut de la 129.223 de elevi, în anul şcolar 1897/1898, la 338.112 elevi în 1909/1910. În anul 1910 Spiru Haret s-a retras atât din activitatea politică, cât şi din cea didactică. Tot acum a publicat, la Bucureşti şi Paris, o lucrare de maturitate, intitulată „Mecanica socială”, în care utiliza, în premieră, matematica, pentru explicarea şi înţelegerea fenomenelor sociale. După puţină vreme, în ziua de 17 decembrie 1912, Spiru Haret înceta din viaţă, la vârsta de 61 de ani, lăsând în urmă o operă ştiinţifică şi, mai ales, socială extraordinară.
„Într-o ţară ca a noastră, unde pasiunea luptei politice nu cunoaşte nici un frâu, un om de ştiinţă pură, educat pentru a o viaţă de studii abstracte, a fost prins în vâltoarea luptei politice şi, cu toate acestea, el a avut tăria să rămână întreg, păstrându-şi duritatea morală şi intransigenţa primei sale educaţiuni. Se poate un titlu de glorie mai mare pentru un român din zilele de azi?”.

Credem că întrebarea retorică a matematicianului Traian Lalescu capătă acelaşi răspuns şi astăzi, ca şi în 1911, când a fost rostită! Şi dacă filosofilor moderni li se adresează adesea îndemnul „înapoi la Kant!”, diriguitorilor destinelor sistemului educaţional naţional de astăzi trebuie să li se repete, cu persistenţa lui Cato cel Bătrîn, „înapoi la Haret!”.

Bibliografie selectivă:

Învăţământul profesional. Discursul d-lui ministru al Cultelor şi Instr. Publice, Spiru Haret, rostit în şedinţa Adunării Deputaţilor de la 9 martie 1899, Bucureşti, Tipografia „Voinţa Naţională”, 1899
Raport adresat M.S. regelui asupra activităţii Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor de Spiru Haret, ministru, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1903
Spiru Haret, Chestia ţărănească, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1905
Spiru Haret, Rolul preoţilor şi învăţătorilor în mişcarea culturală, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1908
Lui Spiru Haret. „Ale tale dintru ale tale” – la împlinirea celor şeasezeci de ani, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1911
Constantin Dinu, Spiru Haret, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970