criticul „formelor fără fond” şi al „beţiei de cuvinte”

(1840-1917)

„Forma fără fond nu numai că nu aduce niciun folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură”. Cuvinte atât de actuale, deşi de la naşterea celui care le-a rostit se împlinesc 180 de ani! Autorul lor, Titu Liviu Maiorescu, s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Părinţii săi au fost Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, cu studii teologice la Blaj, Pesta şi Viena, ulterior profesor la Cernăuți, Craiova, Iași şi București, mare admirator al Antichităţii latine – şi Maria Popazu, sora episcopului de Caransebeș, Ioan Popazu, de origine aromână.

O educaţie solidă şi riguroasă

Primii ani de şcoală primară au fost urmaţi la Craiova, apoi, în urma revoluţiei de la 1848, tânărul Maiorescu îşi urmează familia în peregrinările impuse de evenimente şi absolvă cursurile primare la Braşov, după care frecventează în 1850-1851 cursurile gimnaziului românesc din Șcheii Brașovului, înfiinţat de către unchiul său, Ioan Popazu, paroh al bisericii româneşti Sf. Nicolae din Șchei.

Între anii 1851-1858 Titu Maiorescu studiază la Gimnaziul Academic din Viena, de pe lângă Academia tereziană, absolvind ca şef de promoţie, căci se vădise a fi nu doar un tânăr înzestrat cu o inteligenţă deosebită, ci şi un caracter puternic, pasionat de cunoaştere şi de afirmare în plan intelectual, într-o continuă emulație cu colegii săi austrieci, proveniţi din aristocraţia imperiului.

Şi-a continuat studiile în Germania, la Giessen, unde va obţine doctoratul „magna cum laude“, cu o teză susţinută în limba latină asupra filosofiei lui Herbart. Devine membru al Societăţii filosofice berlineze, unde se remarcă printr-o serie de conferinţe, precum şi prin articolele publicate în revista societăţii, „Der Gedanke”. Tot acum redactează o primă lucrare filosofică în limba germană: „Einiges philosophische in gemeinfasslicher Form”. După încheierea studiilor în Germania, pleacă în Franţa, unde, în decembrie 1860, obţine licența în Litere și Filosofie la Sorbona și, după încă un an de studii universitare la Paris, licența în Drept, la 28 noiembrie 1861, cu teza intitulată „Du régime dotal”.

A._Quinet_-_Titus_Maïoresco,_Ministre_des_Cultes_et_de_l'Instruction_publique,_1882

Afirmarea universitară

Revenit în ţară în decembrie 1861, Titu Maiorescu se aruncă în lupta pentru consolidarea unirii şi edificarea unui stat modern cu toată energia celor 21 de ani ai săi şi beneficiind de cunoştinţele solide dobândite în anii de studii asidue în marile centre culturale ale Europei.

Cariera sa va fi un „cursus honorum” accelerat de transformările intempestive specifice epocii. Numit supleant la Tribunalul Ilfov în vara anului 1862, ajunge în scurt timp procuror. Tot în 1862 se căsătoreşte cu Clara Kremnitz, iar finalul de an îl găseşte în postura de director al Gimnaziului Central din Iaşi şi profesor de istorie la Universitatea recent inaugurată în capitala Moldovei de către Al. I. Cuza, la 26 octombrie 1860. Venit să ocupe catedra deţinută de Simion Bărnuţiu, Maiorescu nu a trecut neobservat de contemporani: „în ziua de 4 decembrie 1862 apăru la Iaşi un tânăr deosebit de distins şi impunător nu numai prin toată făptura sa, prin ţinuta, atitudinea şi manierele sale alese, dar mai ales prin superioritatea autorităţii ce-i strălucea în ochi şi cu care impunea tuturor de la prima vedere – chiar şi boierimii evgheniste ca şi tinerimii bonjuriste care mai ornamentau romantica şi vechea capitală a Moldovei”.

Anul 1863 s-a dovedit la fel de fast: în perioada februarie şi septembrie, la doar 23 de ani, îndeplineşte funcţia de Decan al Facultății de Filosofie a Universității din Iași, iar la 18 septembrie este ales rector al Universității din Iași pe o perioadă de patru ani. O lună mai târziu, în octombrie 1863, Titu Maiorescu a fost numit director al Școlii Normale „Vasile Lupu“ din Iași, unde preda Pedagogia, Gramatica română, Psihologia și Compunerea şi unde va introduce sistemul practicii pedagogice a elevilor, printre care se număra și Ion Creangă.

Două realizări de excepţie: „Junimea” şi „Convorbiri literare”

La 9 februarie 1864, Maiorescu inițiază „prelecțiunile populare“, prilej cu care se coagulează societatea „Junimea”, la eforturile tânărului profesor alăturându-se personalităţi la fel de entuziaste, precum Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor și Theodor Rosetti. Conferințele pe teme umaniste iniţiate acum vor fi continuate de Maiorescu în cadrul „Junimii“, cu unele intermitenţe, până în 1881.

În 1866 Maiorescu publică volumul „Despre scrierea limbii române” şi participă la înființarea Societății Academice Române – viitoarea Academie Română – fiind unul dintre primii şapte membri ai forului din Vechiul Regat, alături de Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechea-Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti și Ion C. Massimu şi Nicolae Ionescu.

La 1 martie 1867, apare revista „Convorbiri literare”, organul literar al societăţii „Junimea“, în faza ieșeană (1867—1885), avându-l redactor pe Iacob Negruzzi, publicaţie în care Maiorescu publică primul său studiu de critică literară, „Despre poezia română”. Un an mai târziu, în paginile „Convorbirilor literare” din 1 decembrie, apare articolul „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, în care critica vehement „vițiul de care este molipsită viața noastră publică, adecă lipsa de orice fundament solid pentru formele dinafară ce le tot primim”.

Se ilustra astfel ca un strălucit critic literar, cel dintâi care a introdus în critica literară spiritul de şcoală. În studiile sale a susţinut principiul autonomiei estetice, a incriminat, prin teoria „formelor fără fond”, transplantarea formală a unor principii, legi şi instituţii occidentale inadecvate stadiului de dezvoltare a României, a combătut vehement impostura culturală şi superficialitatea (Beţia de cuvinte), precum şi exagerările lingvistice de tipul purismului latinist, etimologismului latinist, italienismului (Regulele limbei române, Despre scrierea limbei române, În contra neologismelor). Efortul său de restaurare a culturii române, intrată pe făgaşul strâmb al „formelor fără fond” a fost catalogat de Eugen Lovinescu drept o adevărată „revoluţie culturală” pentru restaurarea „adevărului” „în toate domeniile culturii: în limbă, în literatură, în ştiinţă, în şcoală, în concepţiile juridice şi de stat”.

Politică şi cultură naţională

În anul 1874 Titu Maiorescu se stabileşte la Bucureşti, unde îşi continuă activitatea didactică, ca profesor de logică, ţinând, timp de 25 de ani (1884-1909) şi un curs de istoria filosofiei la Facultatea de Litere. Manualul său de Logică, de influenţă herbartiană, a fost celebru în epocă, fiind folosit timp de decenii în facultăţile de profil. De asemenea, între anii 1892-1897 a fost rector al Universităţii din Bucureşti. Dincolo de prezenţa la catedră, Maiorescu a desfăşurat o intensă activitate politică, fiind unul dintre membrii marcanţi ai Partidului Constituţional („junimist”) şi al Partidului Conservator. A deţinut mai multe portofolii ministeriale: ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1874-1876, 1888-1889, 1890-1891), ministru al Justiţiei (1888, 1900-1901), al Afacerilor Străine (1910-1912 şi 1912-1913) şi a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri în 1912-1913. În 1913 a prezidat Conferinţa de Pace de la Bucureşti, care punea capăt celui de-al doilea război balcanic, prilej cu care talentul său oratoric şi viziunea de om politic experimentat s-au afirmat din nou.

Fie şi numai faptul că a fost cel dintâi care a atras atenţia asupra valorii deosebite a poeziilor lui Mihai Eminescu, a comediilor lui Caragiale, a operei poetice a lui Octavian Goga şi a povestirilor lui Sadoveanu, sprijinind publicarea lor, şi ar fi fost suficient pentru a-l impune ca un spiritus rector în cultura română. Tot el a fost cel care îl ca susţine ca mare poet pe Alecsandri, spre sfârşitul vieţii acestuia, şi va recunoaşte geniul popular al lui Creangă şi valoarea literară a lui Slavici. Lui Maiorescu îi datorăm îngrijirea şi publicarea primului volum de Poesii al lui Eminescu (1883), dar şi textele antologice Comediile d-lui Caragiale (1885), Poeţi şi critici (1886), Eminescu şi poeziile lui (1889).

Ca atare, se poate aprecia că prezenţa lui Maiorescu în resorturile culturii noastre naţionale a fost „complexă şi profundă”. Aşa cum remarca unul dintre discipolii săi, Ion Petrovici, cu prilejul sărbătoririi a 100 de ani de la naşterea lui Maiorescu, el „a contribuit rând pe rând la strălucirea tuturor provinciilor ţării, fără ca opera lui să fi rămas legată particular de vreuna. Mlădiţă a trunchiului românesc din Ardeal, Maiorescu a văzut lumina zilei în Oltenia, şi-a împrăştiat razele tinereţei sale creatoare din capitala Moldovei, unde se integrase în elita societăţii moldoveneşti, în sfârşit şi-a avut ani de domnie spirituală şi ore de apoteoză în capitala ţării, la Bucureşti”.

Viciul radical care submina România lui Maiorescu era, în opinia acestuia, „neadevărul, pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public”. Astăzi, la mai bine de un secol de la trecerea lui Titu Maiorescu într-o lume mai bună, societatea românească este pândită din nou de pericolul de a prelua doar „lustrul dinafară”, formele, fără fundamentele lor solide. De aceea, distinsul savant şi scrierile sale trebuie să fie permanent în atenţia cetăţeanului român al secolului al XXI-lea.

Bibliografie selectivă:
C. Săteanu, Figuri din „Junimea”, Bucureşti, Editura Bucovina, f.a.
I. Petrovici, La centenarul lui Titu Maiorescu, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, 1940
E. Lovinescu, T. Maiorescu şi contimporanii lui, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943
Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. 1866-2003, Bucureşti, Editura Enciclopedică – Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003