„Mi-e scump însă sufletul acestui neam și simt că e nevoie de ostași, care să se lupte cu toată ființa lor pentru apărarea lui”!

(1889-1959)

Cunoscut îndeosebi ca diplomat şi ca apropiat a lui N. Titulescu, Vasile Stoica a fost subiectul mai multor studii ale istoriografiei româneşti de după 1989, atenţia fiind îndreptată îndeosebi spre activitatea sa de la finalul primei conflagraţii mondiale când, locotenent în armata română fiind, a fost trimis în S.U.A. pentru a susţine cauza românească şi pentru a organiza un corp de voluntari români care să lupte împotriva Puterilor Centrale. Sunt cunoscute şi activităţile sale ca diplomat şi ziarist în perioada interbelică însă destinul său tragic de după 1945 este astăzi mai puţin sau chiar deloc cunoscut.

Autorul proclamaţiilor către ţară date de regele Ferdinand

Născut în anul 1889 în comuna Avrig, judeţul Sibiu, într-o familie ţărănească, şi-a făcut studiile primare în localitatea natală, cele secundare la liceul unguresc din Sibiu apoi la cel româno-ortodox din Braşov (Colegiul „Andrei Șaguna”) unde în 1909 şi-a dat bacalaureatul, ca șef de promoție. A urmat apoi studiile superioare la Universitatea din Budapesta, Paris şi Bucureşti obţinând licenţa în litere.

În 1913-1914 a fost profesor la şcoala secundară de fete a ASTRA din Sibiu. În vara şi toamna anului 1914 a condus ca redactor şef cotidianul „Românul” din Arad, acesta fiind ziarul principal al românilor din Transilvania. În toamna anului 1914 mobilizat fiind pentru armata austro-ungară a trecut munţii în vechiul regat unde a activat alături de Tache Ionescu, Nicu Filipescu şi alţii pentru intrarea României în război contra Austro-Ungariei şi Germaniei. În acest scop a ţinut conferinţe, a scris articole şi unele studii „Habsburgii, ungurii şi românii” (1915) şi „Suferinţele din Ardeal” (1916 şi 1918).

Vasile Stoica a fost redactorul proclamaţiilor către ţară şi armată date de regele Ferdinand cu ocazia intrării României în război în 1916. La începerea războiului s-a înrolat ca voluntar în armata română şi a plecat pe front. Pentru curaj şi vitejie în luptă a fost decorat cu „Virtutea Militară” de Război. A fost rănit de două ori, în bătăliile de pe Valea Oltului şi de pe Argeş. Spitalizat trei luni şi operat de patru ori a rămas până la sfârşitul vieţii cu o schijă de oţel în plămânul stâng.

La externare a cerut să fie retrimis pe front: „Eu nu am moșii de zeci de hectare în această țară ca să fiu chiulangiu și să fac toate intervențiile spre a fi trecut la Minister sau în partea sedentară. Mi-e scump însă sufletul acestui neam și simt că e nevoie de ostași, care să se lupte cu toată ființa lor pentru apărarea lui. Mi-e rușine să mă cred, ca atâtea și atâtea secături, indispensabil pentru vremurile ce vor urma după război. În aceste zile locul celor ce pot purta o armă e pe front”.

vasile stoica 2

Trimis într-o misiune de propagandă românească în America

În pofida hotărârii sale, regele Ferdinand și Marele Cartier General al Armatei, în martie 1917, au hotărât să fie trimis într-o misiune de propagandă românească în America urmând să organizeze acolo şi o unitate de voluntari transilvăneni pentru frontul din Franţa. Alegerea sa a avut drept temei carisma, calitățile de intelectual rafinat și poliglot ale lui Vasile Stoica (între cele 10 limbi pe care le vorbea la perfecție era și engleza), precum și statutul de luptător rănit pe câmpul de luptă!

Alături de preotul greco-catolic Vasile Lucaciu și cel ortodox Ioan Moța, la 18 aprilie 1917 au plecat din Iași, cu trenul, prin Ucraina, Siberia Coreea până în Japonia. De aici au luat vaporul până la San Francisco, făcând drum prin New York până în capitala americană Washington, unde au ajuns la 29 iunie 1917. În scurt timp erau primiți într-o primă audiență de secretarul de stat Robert Lansing, pe care ulterior Vasile Stoica îl va întâlni de mai multe ori.

Însă mobilizarea unei „legiuni române” în America nu se putea înfăptui decât cu acordul și ajutorul guvernului american, ținând cont și de faptul că legile americane interziceau formarea și instruirea de trupe neamericane pe teritoriul SUA. Pe lângă dificultățile legate de transport, Vasile Stoica a trebuit să țină seama de nevoia de muncitori în uzinele americane, dar și de faptul că guvernul american era interesat în primul rând de formarea unui spirit american în rândul tuturor naționalităților care ajunseseră dincolo de ocean. Toate acestea explică de ce autoritățile de la Washington nu au aprobat înființarea nici unei „legiuni naționale”. Asupra acestei misiuni, marele diplomat a scris ulterior un volum În America pentru cauza românească (1926).

În pofida greutăților întâmpinate, Vasile Stoica a mobilizat conaționalii din America în sprijinul cauzei românești şi, deşi părăsit de guvernul român care fiind fără resurse și izolat la Iaşi nu-l mai putea finanţa, a continuat energic activitatea sa informând prin articole, broşuri, memorii şi conferinţe, publicul şi conducerea politică a S.U.A., în special guvernul şi preşedintele W. Willson.

Activitatea sa a fost foarte utilă pentru chestiunile privitoare la frontierele postbelice ale României, Vasile Stoica fiind socotit unul dintre cei mai buni cunoscători ai situaţiei etnice din teritoriile româneşti. În februarie 1918, Ion I.C. Brătianu l-a chemat la Paris unde la Conferinţa de Pace a fost ofiţerul de legătură al acestuia în relaţia cu delegaţiile engleză şi americană. Reîntors în ţară în 1921, a intrat în corpul diplomatic ca secretar de legaţie. A demisionat în anul 1923 şi a reintrat în diplomaţie în 1926, urmând cariera diplomatică până în 1947, cu o excepţie – în anul 1929 a fost însărcinat să conducă agenţia română de presă RADOR.

Unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai lui N. Titulescu

Majoritatea memoriilor statului român prezentate Ligii Naţiunilor în chestiunile minorităţilor naţionale au fost redactate de către V. Stoica, el fiind în perioada aceasta alături de V. Cădere unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai lui N. Titulescu. Între anii 1923-1926 ocupaţia sa de căpetenie a fost ziaristica, unde a avut şi momente mai dificile. În ziua următoare morţii lui Lenin, la 22 ianuarie 1924, a avut curajul să scrie pe întreaga pagină de titlu a cotidianului „România” care apărea la Bucureşti, un articol favorabil despre întemeietorul sovietelor, apreciind chiar cu elogii activitatea acestuia şi afirmându-şi convingerea că epoca lui Lenin va fi una din cele mai rodnice din viaţa poporului rus.

Articolul a provocat scandal în cercurile partidului şi guvernului liberal de atunci. A fost arestat şi apoi eliberat dar purtat o săptămână întreagă pe la Ministerul de Interne. Nici un ziar şi nici un ziarist de atunci nu-și permisese să scrie articole favorabile despre Lenin.
În 1930 a fost numit ministru al României în Albania, unde a stat până în 1932, contribuind la strângerea raporturilor româno-albaneze şi la acordarea unor drepturi românilor din această ţară. Ca amănunt inedit, în timpul mandatului său, regele Zogu al Albaniei a dăruit o mare grădină pe malul Adriaticei la Santi Quaranta istoricului N. Iorga, drept recunoştinţă pentru că tocmai scrisese o echitabilă istorie a Albaniei.

În 1932 a fost transferat la Sofia unde a lucrat până în 1936. A căutat să amelioreze raporturile dintre cele două ţări vecine, a organizat vizite, întrevederi între miniştri şi chiar între regii acestor ţări. N. Titulescu a vizitat Sofia, apoi în replică regele Boris a vizitat Bucureştiul şi Sinaia. V. Stoica a fost principalul susţinător al înfiinţării Institutului Român din Sofia. În toamna anului 1936 urma să fie numit la Londra, însă din cauza intrigilor, regele Carol al II-lea în acord cu noul ministru de Externe, Victor Antonescu, l-a numit la Riga şi Cannes unde a funcţionat până în 1939.

În ianuarie 1939 a fost transferat ca ambasador la Ankara unde a funcţionat până în iunie 1940 având o activitate bogată, intensificând raporturile româno-turce. Atât ministrul de Externe, G. Gafencu, cât şi regele Carol al II-lea au vizitat Turcia şi au avut întâlniri cu omologii lor turci. În anul 1940, V. Stoica s-a reîntors la Bucureşti şi a fost numit subdirector de stat la Propagandă de unde a demisionat în urma arbitrajului de la Viena deşi i s-a propus postul de ministru plin. Ion Antonescu l-a propus apoi pentru postul de la Washington însă în momentul în care a primit „agrementul”, von Killinger, reprezentantul Germaniei la Bucureşti, a prezentat un protest împotriva acestei numiri.

După ruperea relaţiilor cu S.U.A. şi la plecarea din România a legaţiei americane, vechiul diplomat a predat însărcinatului cu afaceri american pentru Departamentul de Stat de la Washington o largă expunere a chestiunii Transilvaniei. Acelaşi memoriu l-a trimis pe alte căi guvernului britanic, precum şi o altă întreagă serie de documente, în intervalul 1941-1944, pentru susţinerea integrităţii României, adresate autorităţilor de la Londra şi Washington prin Ankara, Madrid, Lisabona şi Stockholm.

Conform propriei mărturisiri, V. Stoica a avut în noaptea de 9/10 noiembrie 1943 o lungă întrevedere cu ministrul Mihai Antonescu arătându-i dezastrul spre care mergea ţara şi convingându-l să ia imediat legătura cu Puterile Aliate. Conform acestei hotărâri, V. Stoica urma să plece urgent la Alger prin Turcia, Siria şi Egipt şi să intre în legătură prin mijlocirea francezilor, a unui fost coleg de-al său francez de la Ankara, devenit comisar al Afacerilor Externe în exil, cu englezii, americanii şi sovieticii spre a vedea condiţiile şi avantajele ce se puteau oferi României în cazul ieşirii din război şi a eventualei intrări în luptă contra Germaniei. Proiectul a eşuat datorită opoziţiei hotărâte a mareşalului Ion Antonescu.

„Răsplata” pentru servicii aduse neamului

Din nefericire Securitatea a aflat de tentativa de evaziune a grupului în care s-a aflat şi V. Stoica. Acesta a fost judecat şi condamnat la trei ani închisoare, pentru acte pregătitoare de trecerea frontierei, iar la 18 iulie 1951, după executarea pedepsei a fost încadrat în C.M. (colonie de muncă). În închisoare a compus câteva sonete în care îşi manifesta opoziţia faţă de regimul comunist din România şi faţă de politica U.R.S.S. O mare parte din ele le-a transcris după eliberarea din închisoare. La ieşirea din închisoare, revenind în Bucureşti, a trebuit să ducă o viaţă de mizerie, încercând toate modalităţile – chiar traduceri din Euripide sau Sofocle neacceptate însă de edituri datorită problemelor sale cu regimul – pentru a-şi întreţine familia.
„Duşman înrăit” al regimului democrat-popular din România
În primăvara anului 1957, V. Stoica intră din nou în vizorul Securităţii în urma corespondenţei cu vechi amici din vremea când era diplomat, cei mai mulţi dintre aceştia fiind americani. Este urmărit prin intermediul a trei informatori, buni prieteni din Bucureşti şi i se controlează în întregime corespondenţa.

În iunie 1958, organele Securităţii stabilesc faptul că Vasile Stoica este un „duşman înrăit” al regimului democrat-popular din România, pe baza relaţiilor de corespondenţă cu persoane din ţară şi din străinătate prin care vechiul diplomat aducea „injurii grave la adresa Partidului şi guvernului” comunist. Era acuzat de asemenea că a comunicat unui turist american venit în România „date eronate despre ţara noastră”.

Cu prilejul percheziţiei domiciliare i s-au găsit manuscrisele sonetelor sale din închisoare care au fost aduse ca probă la proces, ele fiind dovada prin care „în afară de calomniile şi injuriile pe care le-a adus regimului din ţara noastră şi statului sovietic, instigă elementele contrarevoluţionare de aceeaşi teapă cu el, la răzvrătire împotriva regimului”.

Atitudinea sa „duşmănoasă” împotriva „formei de guvernământ democratice” instalate în România după 1948, era dovedită şi prin scrisoarea pe care Vasile Stoica i-a trimis-o academicianului Mihai Beniuc, în mai 1958, interceptată de Securitate. În această scrisoare vechiul diplomat îşi exprima îndoiala faţă de unele creaţii poetice ale autorului şi îl îndemna să renunţe la poezia politică: „Personal, precum desigur o ştii, nu sunt de acord cu tot ce ai scris dumneata. Am urmărit prea mult evoluţia literaturilor ca să nu ştiu că poezia politică, chiar şi când e făurită în mijlocul unor lupte sângeroase pentru un ideal n-are decât o durabilitate redusă (cazul Petöfi, Korner, Bondt) precum când e constituită în plin confort şi sub aripa ocrotitoare străină şi e îndreptată contra unor adversari de mult sugrumaţi. Pe de altă parte am îndurat prea multe torturi (chiar fizice), am văzut prea multe suferinţe şi prea multe abuzuri suportate în cei şapte ani şi jumătate, cât am fost târât prin puşcării, apoi mă oripilează prea mult perspectiva de a vedea neamul nostru închis de acum înainte în ţarcul imperialismului rus şi pus în imposibilitatea de a mai sta în contact liber cu comunitatea civilizaţiei occidentale, ca să mă pot entuziasma de comunismul sovietic care ne-a sfârşit ţara şi ne-a adus fericirea de astăzi. Şi îmi este plăcut să constat că şi dumneata însăşi, în adâncul sufletului d-tale, te zbaţi ca o apă tumultoasă între două maluri: între vigurosul naţionalism atomic transilvănean democratic şi occidental pe care-l porţi în sânge şi ideea comunistă străină pe care ai acceptat-o, dar faţă de care sufletul d-tale nu este fără reticenţe”.

În urma acestor acuzaţii şi a „intenţiei” sale de a-l „determina” pe Mihai Beniuc să nu mai scrie „literatură progresistă”, în decembrie 1958, Tribunalul Militar Bucureşti îl condamnă la 10 ani închisoare corecţională. Este internat la Jilava, iar casa şi toate bunurile sale sunt confiscate, familia sa – soţia şi doi copii, fiind evacuată din imobilul în care locuia.

În ziua de 27 iulie 1959, la vârsta de 70 de ani, în celula sa de la Jilava se stingea, în grea suferinţă, unul dintre marii diplomaţi pe care i-a avut România interbelică, un mare patriot condamnat pentru „atitudine duşmănoasă” împotriva ţării sale pe care o slujise timp de aproape trei decenii. În anul 1970, prin sentinţa Judecătoriei Bucureşti de reabilitare a celui ce fusese Vasile Stoica era recunoscut aportul marelui diplomat la „desăvârşirea unităţii naţionale” şi la edificarea „statului naţional unitar român”. Așa cum lesne se poate vedea, destinul lui Vasile Stoica ilustrează, încă o dată, tragismul unor vieţi şi cariere care au fost frânte sau strivite de tăvălugul comunismului, precum şi chipul hidos al acestui regim politic rupt de orice sentiment de demnitate şi respect pentru valorile umane.

Bibliografie:
ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 2199
Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, Bacău, Editura Vicovia, 2008
Ioan Opriș, Vasile Stoica în serviciul României, București, Editura Oscar Print, 2008
Vasile Stoica, În America pentru cauza românească, București, Editura Fundația Europeană Titulescu, 2019
Gh. Buzatu, Elena Istrăţescu, Diplomaţie şi propagandă, în Diplomaţie şi diplomaţi români, II, Focşani, 2002