(1867-1930)

„Onest, muncitor, patriot, dar necăjicios și iute la vădirea mâniei sale, amestecându-se în toate și luând-se în gură cu toată lumea…, urând orizonturile largi în care «omul de stat» se pierde și privind cu strălucitorii lui ochi mărunți de cârtiță amănuntele cele mai neînsemnate”. Aşa îl vedea Nicolae Iorga pe Vintilă, al cincilea copil al lui Ion și Piei Brătianu (născută Pleșoianu), după Florica, Sabina, Ionel și Dinu, născut în București, la 16 septembrie 1867. Familia Brătianu a locuit neîntrerupt la Florica până în 1877, când Vintilă a împlinit vârsta de 10 ani. Aici a urmat primele trei clase primare, clasa a IV-a urmat-o tot acasă, dar de data aceasta la București, unde familia revine când Ion C. Brătianu este numit ministrul Finanțelor, în guvernul condus de Manolache Costache Epureanu.

În 1878 a intrat în clasa I gimnazială la Liceul „Sfântul Sava”, termină liceul primul din clasă iar în toamna și iarna anului 1885 își satisface stagiul militar obligatoriu, de 6 luni. Ulterior, la vârsta de 37 de ani se căsătorește cu Lia Stolojan, fiica lui Anastase Stolojan, unul din membrii marcanți ai P.N.L. În 1913 se naște singurul copil al familiei, Vintilă V. Brătianu (1913-1995), care avea să fie apelat drept „Vintilică”, pentru a-l deosebi de tatăl său. A fost, ca și tatăl sau unchii săi, inginer, trăind în exil în perioada comunistă, pentru ca după 1989 să revină în țară și să se implice în viața politică românească, ca președinte al Partidului Liberal (1993).

O întâlnire care îi marchează viața

Unul din evenimentele care îl marchează se petrece în vara anului 1885, când l-a însoțit pe tatăl său la Sinaia, unde regele Carol I îi invitase la masă. A rămas impresionat la această întâlnire, de autoritatea pe care o inspira regele Carol I, scriind foarte mândru mamei sale:
„Regele mi-a dat mâna de două ori la plecare, iar Regina mi-a spus că speră a mă vedea mai des la Palat.” (Scrisoare către Pia Brătianu, 21 iulie 1885) În privința studiilor superioare, dorința lui Vintilă Brătianu era să devină arhitect și ca urmare și-a anunțat familia că dorește să se înscrie la Școala de Arte Frumoase din Paris (École des Beaux-Arts). A întâmpinat însă opoziția categorică a tatălui care hotărâse ca și el să urmeze ingineria, la fel ca și ceilalți doi frați mai mari.

„Fii lui Ion Brătianu, toți trei, și-au ales cariera de inginer, dar nu pentru a o practica, cum rezultă din întreaga lor viață, ci pentru a-și putea transforma gândirea lor în realități viabile și durabile. (General Scarlat Panaitescu, Vintilă Brătianu în cariera sa științifică și politică). Este cunoscut faptul că Ion C. Brătianu era cu desăvârșire împotriva unei cariere în avocatură, după cum era moda acelor vremuri, el considerând că „nici o conștiință nu rezistă la ispitele pledoariilor și la controversele cauzelor”. Pe această temă, adversarii politici i-au atacat adesea pe frații Brătianu, afirmând că formația inginerească i-ar fi făcut niște politicieni de mâna a doua.

Din septembrie 1886 și până la sfârșitul lui iulie 1890, Vintilă Brătianu studiază la Școala Centrală (École Centrale des Arts et Manufactures) din Paris, împlinind dorința tatălui său de a deveni inginer. A fost înmatriculat declarând că este „fiu de agricultor” din România. Mai târziu când universitatea a descoperit că „agricultorul” era chiar primul ministru al României, i-a cerut să dea explicații despre această omisiune. Vintilă a subliniat că nu mințise, agricultura fiind ocupația permanentă a tatălui său, pe când cea de prim-ministru era doar una temporară.

download

Inginer pe marile șantiere ale țării

În demnitățile publice, Vintilă Brătianu a urmărit să cunoască temeinic domeniile pe care le gestiona, pentru a lucra eficient și cu rezultate concrete. Domeniul său preferat a rămas economia națională pe care a studiat-o îndeaproape și pe care a încercat să o dinamizeze, să-i sporească ritmul de creștere. Cele mai multe realizări au fost în calitate de primar al Bucureștilor și ca ministru de Finanțe. Vintilă Brătianu a fost un primar cu viziune și cu o abordare globală a problemelor cu care se confrunta Capitala, căutând să faciliteze o dezvoltare durabilă a orașului.

În iunie 1907, fiind ales primar al Bucureștilor, și-a început mandatul prin a pune ordine în sediul primăriei: respectarea cu strictețe a programului de lucru de către întreg personalul, începând cu el însuși, precum și stabilirea unui program precis pentru lucrul cu cetățenii. A impus cerințe minime de studii la numirea și promovarea funcționarilor publici. Șefii de servicii trebuia să-și asume soluțiile pe care le prezentau în documentele promovate, refuzând să aprobe documentele care se încheiau cu formula tradițională de până atunci, „rugăm a decide ce veți crede de cuviință”. Totodată au fost adoptate o serie reglementări urbane: regulamentul pentru construcții, pentru instalațiile interioare de apă, canal, electricitate, precum și pentru ridicarea gunoaielor.

În 1908 este încheiat contractul cu Serviciul Geografic al Armatei pentru ridicarea noului plan topografic al orașului. Pe baza acestuia este finalizat în anul 1911 primul plan de sistematizare a Bucureștilor. Se prevedeau construirea de bulevarde circulare și artere radiale cu lățimi de 18-30 metri iar acolo unde terenul permitea chiar cu lățimi mai mari, piețe, amenajarea de parcuri, regularizarea râului Colentina.

Pentru a limita apelul la specialiști străini, Vintilă Brătianu înființează un serviciu nou în cadrul primăriei, numit „Serviciul lucrări noi, iluminat și tramvaie”, încadrat cu ingineri și arhitecți români tineri, sub conducerea inginerului Radu Ștefănescu: arhitectul Dumitru Hârjeu, inginerii Dimitrie Leonida, P. Nemeș sau D. Germani. Aceștia au condus lucrări publice importante: pavarea cu piatră cubică a arterelor de penetrație în oraș și a bulevardelor circulare, programul de construire de trotuare asfaltate în cartierele mărginașe, noua Uzină Electrică Comunală (de la Grozăvești), Uzina de Gaz pentru cartierele Grivița și Tei (inițiere proiect), Atelierele Comunale și Parcul de Vehicule sau noul Abator Comunal. Tot acum au mai fost construite Fabrica de gheață și frigorifere (în subsolul Halelor Ghica), hale alimentare (Hala Obor).

„Cât timp nu vom pava cu piatră cubică aceste căi mari de circulație, costul de întreținere va fi foarte ridicat și, în același timp, praful și noroiul nu vor dispare din oraș”. (Vintilă Brătianu, Discurs la prezentarea bugetului pe anul 1909 în Consiliul Comunal)
În 1909 se înființează noua societate de tramvaie (S.T.B.) cu misiunea de a electrifica transportul pe arterele principale ale orașului. În 1910 existau 14 km de linie electrică și 21 de km de linie cu cai.

O altă latură a activității lui Vintilă Brătianu, în calitatea de primar, era de a „amenaja mai bine cartierele mărginașe, dându-le strade bune și pavate, apă, canal, lumină, școale și piețe de alimentare în apropiere, grădini și, în acelaș timp, putința ca, printr-un mijloc de transport repede și ieftin, locuitorii acestor cartiere să poată merge cu înlesnire la ocupațiile lor zilnice, în ateliere, prăvălii, fabrici sau birouri”. Ca urmare, Consiliul Comunal a hotărât în 1908 să fie demarate lucrările la primul ansamblu de locuințe sociale, pe strada Lânăriei, lângă Parcul Carol, locuințe care vor fi livrate noilor locatari la sfârșitul anului 1909. Proiectul cel mai important s-a numit „Blocul de Vile și Grădina Publică Ioanid”. Vilele de aici au fost realizate de arhitecți cunoscuți precum Petre Antonescu, Ion Berindei, Grigore Cerchez, Ernest Doneaud, Ion Mincu, Paul Smărăndescu etc.

Din anul 1901 devine unul din fruntașii Partidului Național Liberal, fiind ales de mai multe ori senator sau deputat pe listele acestuia. Între 1927 și 1930 a ocupat funcția de președinte al Partidului Național Liberal. A deținut, de asemenea, poziția de director al Băncii Românești, membru al Consiliului Centralei Băncilor Populare și a Cooperativelor Sătești, cenzor și director la Banca Națională a României. Atât ca primar dar mai ales ca ministru de Finanțe, a fost unul din principalii promotori ai politicii economice liberale, cunoscută sub numele „Prin noi înșine”, menită să asigure o dezvoltare economică bazată pe dezvoltarea și consolidarea capitalului autohton și a întreprinderilor industriale aflate în proprietate românească.

În guvern, ca ministru de Finanțe

În guvernul liberal constituit la 19 ianuarie 1922 și condus de Ion I. C. Brătianu până la 27 martie 1926, Vintilă Brătianu a ocupat funcția de ministru de Finanțe. În acest guvern, Ion I.C. Brătianu a dat depline puteri lui Vintilă Brătianu în domeniile organizării de stat, economice și financiare, ceea ce a asigurat coerență actului guvernării. La acel moment, țara se găsea într-o situație economică și financiară precară, caracterizată prin: existența unui un buget dezechilibrat și alimentarea lui artificială și dăunătoare, prin apelul continuu la emisiunea Băncii Naționale, prăbușirea continuă și inevitabilă a leului, dezorganizarea serviciilor publice și a finanțelor conduseseră și la dezorganizarea aparatului administrativ. Sub conducerea lui Vintilă Brătianu, Ministerul de Finanțe a acționat având la bază o concepție bazată pe șase domenii prioritare: politica bugetară, politica fiscală, politica creditului public, crearea cadrului legislativ, normalizarea mecanismelor economico-financiare și dezvoltarea sectorului public.

„Politica financiară dusă în perioada 1922-1926 a fost o politică de bună gospodărie a averii statului, de economisire a banului public, de cruțare a veniturilor contribuabililor, de îndrumare a economiei naționale, de sporire a producției, de organizare a aparatului fiscal, de consolidare a datoriei flotante, de fixare și înscriere definitivă în buget a datoriei publice a Statului și de plata lor regulată la scadență; de plata la zi a salariilor funcționarilor, de repunerea în funcțiune a mecanismului economic al statului, o politică de refacere, de construcție, și de întărire prin excedentele însemnate date de bugetele de la 1922-1926.

Această politică a dus la restabilirea creditului țării înăuntru și în afară. Nu cunosc o altă țară care să fi făcut un efort asemuitor, după un război crâncen ce a purtat, după o ocupație dușmană de aproape 2 ani și după o secătuire, ca aceea la care a fost supusă Țara Românească. Și toate s-au făcut fără nici un împrumut din afară, ci numai prin mijloacele și suferințele noastre, grație unei politici de prevedere și patriotică, condusă de o minte luminată și o mână puternică, Vintilă Brătianu.” (Dimitrie Gheorghiu, Politica financiară între 1922-1926)

Șef de guvern și de partid

După moartea fratelui său și până la propria moarte (22 decembrie 1930) a preluat conducerea atât a guvernului cât și a Partidului Național Liberal. S-a opus cu tărie „restaurației” (revenirii în țară și proclamării lui Carol al II-lea ca rege, în anul 1930) fapt care a dus la o scindare a partidului, „tinerii liberali” conduși de nepotul său, Gheorghe I. Brătianu, alegând să părăsească partidul și să formeze aripa „georgistă” a PNL.

„Vintilă Brătianu cerea de la oameni trei lucruri: ordinea, sentimentul conveniențelor și respectul autorității sau raporturilor ierarhice. Ura clevetirea, disprețuia intriga și nu putea suferi obrăznicia”. Liberalismul, constituționalismul și naționalismul au fost pentru Vintilă Brătianu principiile de bază ale concepției sale politice. „Nu odată de la tribuna Parlamentului a făcut apologia spiritului liberal care a stat la baza organizării și dezvoltării României moderne, ducând-o la unire și mărire. Era totodată cel mai aprig susținător al regimului constituțional și parlamentar”.

Bibliografie:
Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, vol. 2. Războiul 1914-1919, Bucureşti, 1937
Dimitrie Gheorghiu, Politica financiară între 1922-1926, în Așezământul Cultural Ion C. Brătianu, Vieața și opera lui Vintilă I.C. Brătianu, Imprimeriile „Independența”, București, 1936
General Scarlat Panaitescu, Vintilă Brătianu în cariera sa științifică și politică, în Așezământul Cultural Ion C. Brătianu,Vieața și opera lui Vintilă I.C. Brătianu, Imprimeriile „Independența”, București, 1936
Aurel Pentelescu, În faţa istoriei. Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003.