IPS_Visarion_Puiu-e1606692714185

Un destin nedreptățit

(1879-1964)

S-a născut la Pașcani, la 27 februarie 1879, cu numele de botez Victor, în familia conductorului CFR Ioan Puiu. Primele clase primare le face la Pașcani, la școala mixtă a CFR, pentru ca apoi să urmeze Seminarul Teologic inferior la Roman, aici avându-l ca profesor de limba română pe Calistrat Hogaș căruia îi datora „primele compuneri stilistice bunișoare și primele îndemnări de a citi literatură română și străină”. După cele trei clase de semninar inferior se înscrie la Seminarul „Veniamin Costachi” din Iași unde începe să scrie la câteva foi locale. În anul 1899 se înscrie la Facultatea de Teologie din București, unde are posibilitatea să asiste la conferințele unor mari personalități ale vremii precum Titu Maiorescu și Constantin Rădulescu-Motru.

Călugaria la Roman: „cei mai frumoși ani ai călugăriei mele”

După terminarea facultății revine la Roman, unde, la 22 decembrie 1905 se călugărește, fiind hirotonit diacon pe seama Catedralei Episcopale din oraș. Despre anii de călugărie la Roman , își va aminti că „aceștia au fost cei mai frumoși ani ai călugăriei mele”. La începutul anului 1907, primește o bursă la Academia duhovnicească de la Kiev, unde studiază până în vara anului următor, când, revenind în țară, este trimis la Galați și numit vicar al Episcopiei Dunării de Jos și director al Seminarului „Sf. Andrei” din localitate, poziție pe care o deține timp de 10 ani, până în anul 1918. După unirea Basarabiei cu România, este numit director al Seminarului Teologic de la Chișinău, reface localul școlii, distrus de cazarmamentul soldaților ruși și devine totodată și inspector al mănăstirilor din Basarabia.

În luna martie 1921 este ales episcop al Argeșului, pentru ca doi ani mai târziu să revină în Basarabia, ca episcop de Hotin, cu reședința la Bălți, la început locuind în gazdă. Aici timp de 12 ani are o rodnică activitate. Construiește catedrala episcopală din Bălți, palatul episcopal, școli teologice, tipografii, ateliere bisericești pe lângă mănăstiri, o fabrică de lumânări, un sanatoriu și restaurează aproape 400 de biserici. „Cei 12 ani de păstorie la Episcopia Hotinului, au trecut producându-mi bucurii sufleteşti pe care numai bunul Dumnezeu mi le-a dat poate ca răsplată a muncii puse în slujba sa …” își nota mai târziu în jurnalul său Visarion Puiu. Dovedind spirit gospodăresc, cult pentru ordine, s-a implicat și în acțiuni cu caracter obștesc local, pentru modernizarea orașului, prin alimentarea cu apă și curent electric, canalizarea, dezvoltarea transportului feroviar, construirea unui abator, a unei maternități etc.

Prețuit atât de Nicolae Iorga cât și de regele Carol al II-lea

Prețuit pentru aceste realizări, ca și pentru cele peste 20 de lucrări publicate în această perioadă, atât Nicolae Iorga cât și regele Carol al II-lea îl vor vizita în mai multe rânduri. O dovadă a recunoașterii meritelor sale a venit în anul 1935 când a fost ales mitropolit al Bucovinei. Aici și-a continuat realizările prin construirea a zeci de biserici de zid și repararea a altor câteva sute, construirea la Cernăuți a „Palatului Cultural”, refacerea stațiunii Vatra Dornei aflată atunci în proprietatea Mitropoliei.

La mijlocul lunii septembrie 1939 va expedia o scrisoare liderului sovietic I.V. Stalin, în care îl îndemna să mediteze asupra faptului că Biserica este o instituție perenă fără granițe fizice, iar sentimentul religios nu doar că nu este distrus ci chiar întărit de persecuții. Se pare că această scrisoare a fost dacă nu cauza ci pretextul folosit de neprietenii săi pentru a pensionarea forțată și înlăturarea din scaunul mitropolitan la 1 iunie 1940. Se retrage la Mănăstirea Neamț, unde își ridicase o casă de odihnă, lângă Schitul Vovidenia.

După doi ani, la 16 noiembrie 1942, este numit la conducerea Misiunii Ortodoxe Română în Transnistria. Timp de mai bine de un an au fost redeschise locașuri de cult care fuseseră desființate de regimul bolșevic, au fost revitalizate învățământul, instituțiile filantropice și diversele publicații. La mijlocul lunii decembrie 1943 Misiunea i-a sfârșit, Visarion Puiu revine la Mănăstirea Neamț, pentru ca în anul următor să se stabilească la București, la mănăstirea Cernica, de unde în august 1944 va pleca la Zagreb, în Croația, ca delegat al Patriarhiei Române la sfințirea unui episcop ortodox. Nu va mai reveni niciodată în țară.

Plecarea la Viena și începutul exilului

După evenimentul de la Zagreb, cu acordul pilotului, Mitropolitul Visarion a mers la Viena la un control medical de specialitate, astfel că în momentul 23 august 1944, el se afla în capitala Austriei. Aflând de evenimentele de la București, atât el cât și pilotul hotărăsc să nu revină în țară, avionul fiind predat autorităților austriece. Rămâne la Viena până în toamna anului 1945, pleacă apoi în Italia fiind găzduit la Mănăstirea Maguzzano până în iunie 1947, fiind ajutat de Papa Pius al XII-lea și de cardinalul Tisserand. Ajunge apoi pentru doi ani în Elveția, pentru a fi convins de unii reprezentanți ai exilului românesc să se mute în capitala Franței. Ajuns aici, mitropolitul înființează prima Episcopie Ortodoxă din Occident. În țară, noul regim îl trimite în judecată printre cei vinovați de dezastrul țării, iar la 20 februarie 1946 este condamnat la moarte. Mitropolitul face recurs, demontând toate capetele de acuzare, însă acesta este respins. O mare lovitură o primește în februarie 1950, când prin hotărâre a Sfântului Sinod al B.O.R. este caterisit fiind considerat „trădător al intereselor poporului”. Imediat după revoluția din decembrie 1989, Sinodul B.O.R. îl va reabilita, ridicând pedeapsa caterisirii. Toate aceste lovituri ca și greutățile exilului îi vor ruina starea de sănătate mitropolitului, ultimii ani petrecându-i în nordul Franței, în localitatea Viels Maison.

Se stinge din viață la 10 august 1964, când împlinise vârsta de 86 de ani, slujba de înmormântare a fost oficiată de doi preoți ortodocși ruși, fiind înmormântat în cimitirul catolic al satului, prin generozitatea sătenilor. În anul 1992, va fi reînhumat în cimitirul Montparnasse din Paris, alături de alți preoți români din exil, iar pe lespedea de marmură i-a fost săpat un vers psalmic „La râul Vavilonului, acolo am șezut și am plâns” ca semn al tristeții celui care s-a stins departe de țara și biserica pentru care a luptat o viață.